24 mar 2020 - Stiri

Avocat Cătălin Oncescu: Modificările şi completările aduse Codului penal prin OUG nr. 28/2020

Ca urmare a situaţiei epidemiologice la nivel naţional şi internaţional determinată de răspândirea coronavirusului SARS-CoV-2 (COVID-19), precum şi în contextul declarării "Pandemiei" de către Organizaţia Mondială a Sănătăţii, Guvernul României a adoptat Ordonanţa de urgenţă. nr. 28/2020 pentru modificarea şi completarea Codului penal, scrie avocatul Cătălin Oncescu.

Această ordonanţă de urgenţă a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 228 din data de 20 martie 2020 şi, deoarece nu conţine norme exprese privind intrarea în vigoare, înseamnă că sunt aplicabile dispoziţiile art. 78 din Constituţia României, astfel că ordonanţa a intrat în vigoare la 3 zile de la data publicării.

 

FALSUL ÎN DECLARAŢII

Art. 326 C.pen. a fost modificat, fiind adăugat şi un nou alineat, în prezent acest articol având următorul cuprins:

„(1) Declararea necorespunzătoare a adevărului, făcută unei persoane dintre cele prevăzute în art. 175 C.pen. sau unei unităţi în care aceasta îşi desfăşoară activitatea în vederea producerii unei consecinţe juridice, pentru sine sau pentru altul, atunci când, potrivit legii ori împrejurărilor, declaraţia făcută serveşte la producerea acelei consecinţe, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă.

(2) Fapta prevăzută la alin. (1), săvârşită pentru a ascunde existenţa unui risc privind infectarea cu o boală infectocontagioasă, se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani sau cu amendă."

Comparând cu forma anterioară a dispoziţiilor art. 326 C.pen., în ceea ce priveşte primul alineat, observăm că limitele speciale au fost modificate. Anterior, pentru aceeaşi faptă era prevăzută pedeapsa cu „închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amenda”. Redimensionarea limitei minime, în sensul agravării pedepsei, trebuie înţeleasă prin raportare la unul dintre motivele care au condus la adoptarea OUG nr. 28/2020, regăsit în preambulul acestei ordonanţe:

De la începutul lunii martie şi până în prezent un număr tot mai mare de persoane, faţă de care s-au dispus măsura de carantină instituţionalizată sau, după caz, măsura de izolare la domiciliu, nu respectă aceste măsuri, ceea ce denotă faptul că măsurile dispuse de autorităţi nu sunt respectate cu rigoare şi că prevederile de lege lata din Codul penal nu au un suficient efect disuasiv, fiind deja în lucru în cadrul a 27 de unităţi de parchet un număr de 58 de dosare penale, în care sunt cercetate astfel de persoane, numărul potenţialelor victime fiind de circa 80”.

Apoi, spre deosebire de vechea formă a art. 326 C.pen., a fost introdus şi alineatul (2) enunţat mai sus, care trebuie aplicat prin raportare la fapta descrisă în alineatul (1), Prin sintagma „fapta prevăzută la alin. (1)” noi înţelegem elementul material al infracţiunii tip reglementate în alineatul (1), mai precis „declararea necorespunzătoare a adevărului”.

Însă, spre deosebire de primul alineat, alineatul (2) arată că această faptă trebuie săvârşită în alt scop. Astfel:

- potrivit alineatului (1), declararea necorespunzătoare a adevărului se săvârşeşte în scopul „producerii unei consecinţe juridice, pentru sine sau pentru altul”;

- în schimb, alineatul (2) stabileşte că declararea necorespunzătoare a adevărului se săvârşeşte „pentru a ascunde existenţa unui risc privind infectarea cu o boală infectocontagioasă”.

O altă condiţie, care trebuie îndeplinită în cazul ambelor variante pentru a fi reţinută infracţiunea de „fals în declaraţii”, este ca declararea necorespunzătoare a adevărului să fie făcută (i) unei persoane dintre cele prevăzute în art. 175 C.pen. sau (ii) unei unităţi în care persoane dintre cele prevăzute în art. 175 C.pen. îşi desfăşoară activitatea.

Conform art. 175 C.pen., este funcţionar public, în sensul legii penale, persoana care, cu titlu permanent sau temporar, cu sau fără o remuneraţie:

a) exercită atribuţii şi responsabilităţi, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor puterii legislative, executive sau judecătoreşti;

b) exercită o funcţie de demnitate publică sau o funcţie publică de orice natură;

c) exercită, singură sau împreună cu alte persoane, în cadrul unei regii autonome, al altui operator economic sau al unei persoane juridice cu capital integral sau majoritar de stat, atribuţii legate de realizarea obiectului de activitate al acesteia.

De asemenea, art. 175 alin. (2) C.pen. arată că este considerată funcţionar public, în sensul legii penale, şi persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autorităţile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public.

În concluzie, conform noului alineat (2) al art. art. 326 C.pen., declararea necorespunzătoare a adevărului, făcută unei persoane dintre cele enumerate de art. 175 C.pen. sau unei unităţi în care această persoană îşi desfăşoară activitatea, săvârşită pentru a ascunde existenţa unui risc privind infectarea cu o boală infectocontagioasă, se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani sau cu amendă.

 

ZĂDĂRNICIREA COMBATERII BOLILOR

Articolul 352 C.pen. a fost de asemenea modificat şi completat, având în prezent următorul cuprins:

„(1) Nerespectarea măsurilor de carantină sau de spitalizare dispuse pentru prevenirea sau combaterea bolilor infectocontagioase se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.

(2) Nerespectarea măsurilor privitoare la prevenirea sau combaterea bolilor infectocontagioase, dacă fapta a avut ca urmare răspândirea unei asemenea boli, se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani.

(3) Transmiterea, prin orice mijloace, a unei boli infectocontagioase de către o persoană care ştie că suferă de această boală se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.

(4) Dacă fapta prevăzută în alin. (2) este săvârşită din culpă, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amenda.

(5) Dacă prin faptele prevăzute în alin. (1) şi (2) s-a produs vătămarea corporală a uneia sau mai multor persoane, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi, iar dacă s-a produs moartea uneia sau mai multor persoane, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 12 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.

(6) Dacă prin fapta prevăzută în alin. (3) s-a produs vătămarea corporală a uneia sau mai multor persoane, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi, iar dacă s-a produs moartea uneia sau mai multor persoane, pedeapsa este închisoarea de la 7 la 15 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.

(7) Dacă prin fapta prevăzută în alin. (4) s-a produs vătămarea corporală a uneia sau mai multor persoane, pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi, iar dacă s-a produs moartea uneia sau mai multor persoane, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.

(8) Tentativa la infracţiunea prevăzută la alin. (3) se pedepseşte.

(9) Prin carantină se înţelege restricţia activităţilor şi separarea de alte persoane, în spaţii special amenajate, a persoanelor bolnave sau care sunt suspecte de a fi bolnave, într-o manieră care să prevină posibila răspândire a infecţiei sau contaminării."

Se observa dimensiunea actualei reglementări (nu mai puţin de 9 alineate), raportată la forma anterioară a dispoziţiilor art. 352 C.pen., care cuprindea doar 2 alineate, după cum urmează:

„(1) Nerespectarea măsurilor privitoare la prevenirea sau combaterea bolilor infectocontagioase, dacă a avut ca urmare răspândirea unei asemenea boli, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă.

(2) Dacă fapta prevăzută în alin. (1) este săvârşită din culpă, pedeapsa este închisoarea de la o lună la 6 luni sau amenda.”

Cu toate acestea, analizând structura actuală a art. 352 C.pen. (chiar dacă este vorba despre 9 alineate) se observă că doar primele 3 alineate stabilesc faptele care pot fi considerate infracţiunea de „zădărnicire a combaterii bolilor”, alineatele 4 – 8 urmând a fi interpretate şi aplicate prin raportare la primele 3. În final, alineatul 9 oferă definiţia noţiunii de „carantină” (prin „carantină” se înţelege restricţia activităţilor şi separarea de alte persoane, în spaţii special amenajate, a persoanelor bolnave sau care sunt suspecte de a fi bolnave, într-o manieră care să prevină posibila răspândire a infecţiei sau contaminării).

Comparând cu vechea reglementare a art. 352 C.pen., observăm că dispoziţiile alineatului (1) anterior au fost transpuse în actualul alineat (2), fiind modificate limitele de pedeapsă după cum urmează: în loc de pedeapsa „închisorii de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă” se prevede, în prezent, pedeapsa „închisorii de la unu la 5 ani”, renunţându-se la pedeapsa alternativă a amenzii, ceea ce reprezintă o agravare serioasă a limitelor de pedeapsă pentru această infracţiune.

Caracter de noutate are alineatul (1) care pare a fi o variantă specială a infracţiunii tip reglementate de alineatul (2). Vom prezenta în paralel cele două alineate pentru a se observa asemănarea:

- alineatul (2) are în vedere „nerespectarea măsurilor privitoare la prevenirea sau combaterea bolilor infectocontagioase”;

- alineatul (1) are în vedere „nerespectarea măsurilor de carantină sau de spitalizare dispuse pentru prevenirea sau combaterea bolilor infectocontagioase”.

Din punctul nostru de vedere, unele dintre măsurile care pot fi luate pentru prevenirea sau combaterea bolilor infectocontagioase [măsură generală prevăzută de alineatul (2)] pot fi carantina sau spitalizarea [măsuri speciale prevăzută de alineatul (1)]. De aceea, apreciem că alineatul (1) reprezintă o variantă specială de săvârşire a infracţiunii tip reglementate de alineatul (2), deoarece are în vedere doar anumite măsuri privitoare la prevenirea sau combaterea bolilor infectocontagioase: carantina şi spitalizarea.

Totodată, se poate observa că – în ceea ce priveşte incriminarea reglementată de alineatul (1) al art. 352 C.pen. – s-a renunţat la condiţia ca fapta să fi avut ca urmare răspândirea unei boli infectocontagioase, fiind considerată infracţiune de pericol. Aceasta înseamnă că simpla nerespectare a măsurilor de carantină sau de spitalizare (dispuse pentru prevenirea sau combaterea bolilor infectocontagioase) constituie infracţiunea de „zădărnicire a combaterii bolilor”. Cel mai probabil, având în vedere gravitatea celor două măsuri, precum şi consecinţele primejdioase pe care le poate avea încălcarea acestora, Guvernul României a apreciat că simpla nerespectare a acestor două măsuri (ex.: părăsirea spaţiului de carantină sau părăsirea spitalului) creează un risc iminent de răspândire a bolilor infectocontagioase.

În cazul în care nerespectarea priveşte alte măsuri luate pentru prevenirea sau combaterea bolilor infectocontagioase (diferite de carantină sau spitalizare), vor fi aplicabile dispoziţiile alineatului (2), însă doar dacă nerespectarea acelor măsuri a condus la răspândirea unei boli infectocontagioase.

Nu în ultimul rând, considerăm că ar fi fost mai clară reglementarea dacă locul celor două alineate ar fi fost inversat în cadrul art. 352 C.pen. Având în vedere însă momentul adoptării acestei ordonanţe de urgenţă, este posibil ca Guvernul României să fi dorit să atragă atenţia în mod special asupra obligativităţii respectării măsurilor de carantină şi de spitalizare, motiv pentru care au aşezat această variantă la începutul art. 352 C.pen.

În ceea ce priveşte infracţiunea prevăzută la alineatul (2), astfel cum menţionam anterior, fapta de nerespectare a măsurilor privitoare la prevenirea sau combaterea bolilor infectocontagioase trebuie să fi avut ca urmare răspândirea unei asemenea boli, pentru a fi considerată infracţiune. Din punctul nostru de vedere, „răspândirea” poate avea loc atunci când a avut loc transmiterea bolii către două sau mai multe persoane. Ar fi departe de sensul termenului folosit să se considere că o boală a fost „răspândită” la o singură persoană. În acelaşi sens, este de observat că alineatul (3) prevede acţiunea de „transmitere”. Prin urmare, dacă s-ar fi dorit ca şi fapta prevăzută de alineatul (2) să fie pedepsită atunci când urmarea imediată constă în îmbolnăvirea unei singure persoane, apreciem că s-ar fi folosit termenul „transmiterea” (ex.: „dacă fapta a avut ca urmare transmiterea unei asemenea boli”). Sau ar fi putut să fie folosite ambele variante (ex.: „dacă fapta a avut ca urmare transmiterea ori răspândirea unei asemenea boli”).

În ceea ce priveşte fapta descrisă de alineatul (3), din punctul nostru de vedere, reprezintă o variantă distinctă a infracţiunii de „zădărnicire a combaterii bolilor”, raportat la primele două alineate. Incriminarea distinctă prevăzută de alineatul (3) constă în transmiterea, prin orice mijloace, a unei boli infectocontagioase de către o persoană care ştie că suferă de această boală. Va fi săvârşită această infracţiune indiferent dacă au fost luate sau nu luate măsuri privitoare la prevenirea sau combaterea bolilor infectocontagioase, singura condiţie fiind aceea ca făptuitorul să ştie că suferă de această boală infectocontagioasă.

Evident, în acest caz nu sunt discuţii, boala fiind considerată a fi „transmisă” şi atunci când priveşte doar o singură persoană. Este de subliniat că tentativa se pedepseşte în cazul acestei infracţiuni, conform precizărilor regăsite în alineatul (8) al art. 352 C.pen.), ceea ce înseamnă că nu este obligatoriu ca boala să fi fost în mod efectiv transmisă către una sau mai multe persoane. Pentru a se reţine tentativa este suficient ca făptuitorul să fi încercat transmiterea bolii, în sensul că a executat anumite acte specifice transmiterii (ex.: a tuşit sau a scuipat către o altă persoană), cu intenţia de a transmite boala de care ştia că suferă, chiar dacă rezultatul urmărit (îmbolnăvirea altei persoane) nu s-a produs.

De asemenea, în ceea ce priveşte faptele descrise în primele 3 alineate (prezentate mai sus), trebuie observat că – potrivit alineatelor (5) şi (6) – au fost stabilite pedepse cu închisoare foarte severe. Astfel, dacă s-a produs vătămarea corporală a uneia sau mai multor persoane, pedeapsa cu închisoarea poate fi orientată către limita maximă de 10 ani, iar dacă s-a produs moartea uneia sau mai multor persoane, pedeapsa cu închisoarea poate fi orientată către la limita maximă de 15 ani. Iar dacă sunt reţinute circumstanţe agravante (art. 77-78 C.pen.), pot fi aplicate pedepse cu închisoarea care să atingă sau să depăşească aceste limite maxime, cu un spor de până la 2 ani.

Aşadar, în cazul săvârşirii vreuneia dintre infracţiunile enumerate de primele 3 alineate, atât în cazul răspândirii, cât şi în cazul transmiterii, atunci când persoanele îmbolnăvite în urma acţiunilor făptuitorului se însănătoşesc, vor fi reţinute incriminările prevăzute de acele alineate. Însă, dacă persoanele îmbolnăvite în urma acţiunilor făptuitorului suferă o vătămare corporală în urma acţiunilor făptuitorului sau decedează, atunci se vor aplica dispoziţiile alineatelor (5) şi (6), precum şi limitele de pedeapsă respective.

Prin vătămare corporală, raportat la dispoziţiile art. 194 C.pen. (care reglementează infracţiunea de „vătămare corporală”), înţelegem oricare dintre următoarele consecinţe: a) o infirmitate; b) leziuni traumatice sau afectarea sănătăţii unei persoane, care au necesitat, pentru vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale; c) un prejudiciu estetic grav şi permanent; d) avortul; e) punerea în primejdie a vieţii persoanei.

 

OMISIUNEA DECLARĂRII UNOR INFORMAŢII

Prin intermediul OUG nr. 28/2020 a fost introdus un nou articol în Codul penal (art. 352 ind. 1), acesta stabilind următoarele:

Omisiunea persoanei de a divulga cadrelor medicale sau altor persoane dintre cele prevăzute în art. 175 C.pen. sau unei unităţi în care acestea îşi desfăşoară activitatea unele informaţii esenţiale cu privire la posibilitatea de a fi intrat în contact cu o persoană infectată cu o boală infectocontagioasă se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă."

Spre deosebire de infracţiunea prevăzută de art. 326 C.pen. („Falsul în declaraţii”), observăm că omisiunea declarării unor informaţii esenţiale va fi săvârşită şi atunci când fapta a fost săvârşită faţă de cadrele medicale, indiferent că acestea îşi desfăşoară activitatea în sistemul public sau sistemul privat. Spre exemplu, având în vedere că art. 352 ind. 1 C.pen. nu distinge, apreciem că un medic va fi cadru medical atât într-un spital de stat, cât şi într-un spital privat.

Cât priveşte „omisiunea de a divulga unele informaţii esenţiale”, chiar dacă este o infracţiune nou introdusă în Codul penal apreciem că aceasta poate fi înţeleasă prin raportare la una dintre modalităţile de săvârşire a infracţiunii de „mărturie mincinoasă”: a nu spune tot ce ştie ori a ascunde total sau parţial informaţii esenţiale cu privire la posibilitatea de a fi intrat în contact cu o persoană infectată cu o boală infectocontagioasă.

Însă, spre deosebire de infracţiunea de „mărturie mincinoasă”, în cazul „omisiunii de a divulga unele informaţii esenţiale” nu este necesar ca făptuitorul să fi fost întrebat în mod expres despre posibilitatea de a fi intrat în contact cu o persoană infectată cu o boală infectocontagioasă, fiind suficient ca făptuitorul să fie într-o situaţie în care este necesară o astfel de declaraţie. Omisiunea trebuie înţeleasă prin raportare la o acţiune determinată care îi este cerută făptuitorului. Spre exemplu, cu ocazia internării într-un spital (public sau privat) sau cu ocazia accesului într-o instituţie publică, la momentul controlului.

Prin urmare, textul legal, astfel cum este formulat în prezent, impune în sarcina oricărei persoanei obligaţia de a divulga (i) cadrelor medicale sau (ii) altor persoane dintre cele prevăzute în art. 175 C.pen. sau (iii) unei unităţi în care aceste persoane îşi desfăşoară activitatea informaţiile esenţiale cu privire la posibilitatea de a fi intrat în contact cu o persoană infectată cu o boală infectocontagioasă, dacă (raportat la anumite situaţii specifice) persoanei în cauză i se cere să declare despre această împrejurare.

Avocat Cătălin Oncescu