30 iun 2020 - Curtea Constituţionala

ANALIZĂ Avocat Cătălin Oncescu: Decizia CCR referitoare la obţinerea datelor privind tranzacţiile financiare

Avocatul Cătălin Oncescu realizează, pentru Monitorul Justiţiei, o analiză: Scurte consideraţii privind decizia Curţii Constituţionale din 23 iunie 2020 referitoare la obţinerea datelor privind tranzacţiile financiare ale unei persoane

În ziua de 23 iunie 2020, Plenul Curţii Constituţionale s-a pronunţat asupra excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 146 ind. 1 din Codul de procedură penală (având denumirea marginală „Obţinerea datelor privind tranzacţiile financiare ale unei persoane”). În urma deliberărilor şi cu unanimitate de voturi, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 146 ind. 1 din Codul de procedură penală, care nu permite contestarea legalităţii măsurii referitoare la obţinerea datelor privind tranzacţiile financiare ale unei persoane de către persoana vizată de aceasta, care nu are calitatea de inculpat, este neconstituţională. Decizia este definitivă şi general obligatorie.

Obţinerea datelor privind tranzacţiile financiare ale unei persoane, ca procedeu probatoriu în procesul penal, reprezintă operaţiunile prin care se asigură cunoaşterea conţinutului tranzacţiilor financiare şi al altor operaţiuni efectuate sau care urmează să fie efectuate prin intermediul unei instituţii de credit ori al altei entităţi financiare, precum şi obţinerea de la o instituţie de credit sau de la altă entitate financiară de înscrisuri ori informaţii aflate în posesia acesteia referitoare la tranzacţiile sau operaţiunile unei persoane.

Alături de măsurile de supraveghere tehnică (interceptarea comunicaţiilor ori a oricărui tip de comunicare la distanţă; accesul la un sistem informatic; supravegherea video, audio sau prin fotografiere; localizarea sau urmărirea prin mijloace tehnice), şi obţinerea datelor privind tranzacţiile financiare ale unei persoane constituie o ingerinţă în sfera dreptului la viaţă privată. De altfel, pot fi situaţii în care această metodă specială de cercetare reprezintă o ingerinţă mai mare în ceea ce priveşte viaţa privată a unei persoane, decât atunci când convorbirile îi sunt interceptate pentru o anumită perioadă de timp (spre exemplu, pot fi obţinute absolut toate tranzacţiile financiare pe care le-a realizat o persoană în decursul vieţii sale). Mai mult decât atât, spre deosebire de măsurile de supraveghere tehnică [care pot fi dispuse doar în cazul anumitor infracţiuni – art. 139 alin. (2) Cod procedură penală], obţinerea datelor privind tranzacţiile financiare ale unei persoane se poate dispune fără nicio restricţie, cu privire la orice infracţiune ar face obiectul cercetărilor penale.

Observăm aşadar că Decizia din 23 iunie 2020 se înscrie pe linia stabilită anterior de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 244/2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 145 din Codul de procedură penală. Aceste dispoziţii arată că, după încetarea supravegherii tehnice, procurorul informează, în scris, pe fiecare subiect al unui mandat despre măsura de supraveghere tehnică ce a fost luată în privinţa sa. După momentul informării, persoana supravegheată are dreptul de a lua cunoştinţă, la cerere, de conţinutul proceselor-verbale în care sunt consemnate activităţile de supraveghere tehnică efectuate. De asemenea, procurorul trebuie să asigure, la cerere, ascultarea convorbirilor, comunicărilor sau conversaţiilor ori vizionarea imaginilor rezultate din activitatea de supraveghere tehnică.

Prin Decizia nr. 244/2017, Curtea Constituţională a stabilit că dispoziţiile art. 145 din Codul de procedură penală, care nu permit contestarea legalităţii măsurii supravegherii tehnice de către persoana vizată de aceasta, care nu are calitatea de inculpat, sunt neconstituţionale. Practic, aceasta înseamnă că persoana supravegheată, după ce ia cunoştinţă de conţinutul proceselor-verbale în care sunt consemnate activităţile de supraveghere tehnică efectuate sau, după caz, după ce ascultă convorbirile, comunicările sau conversaţiile ori după ce vizionează imaginile rezultate din activitatea de supraveghere tehnică, are dreptul să conteste legalitatea măsurilor de supraveghere tehnică dispuse în cauză şi care au vizat-o.

Curtea Constituţională a apreciat că existenţa unui control a posteriori ce are în vedere aceste aspecte se constituie într-o garanţie a dreptului la viaţă privată, care conturează şi, în final, pe lângă celelalte elemente necesare şi recunoscute la nivel constituţional şi convenţional, determină existenţa proporţionalităţii între măsura dispusă şi scopul urmărit de aceasta, precum şi necesitatea acesteia într-o societate democratică.

În prezent, graţie deciziei recente a Curţii Constituţionale din 23 iunie 2020, situaţia este asemănătoare şi în ceea ce priveşte procedeul probatoriu constând în obţinerea datelor privind tranzacţiile financiare ale unei persoane, şi nu doar în cazul măsurilor de supraveghere tehnică.

Astfel, potrivit art. 146 ind. 1 alin. (8) Cod procedură penală, după efectuarea activităţilor autorizate privind tranzacţiile financiare ale unei persoane, procurorul informează, în scris, pe fiecare subiect al unui mandat despre măsura ce a fost luată în privinţa sa. După momentul informării, persoana ale cărei tranzacţii financiare au fost vizate de această măsură are dreptul de a lua cunoştinţă de activităţile efectuate. Şi, aşa cum menţionam, raportat la decizia Curţii Constituţionale din 23 iunie 2020, persoana vizată (subiectul mandatului) are dreptul de a contesta legalitatea măsurii referitoare la obţinerea datelor privind tranzacţiile sale financiare.

Din punctul nostru de vedere, Codul de procedură penală va trebui modificat pentru a fi în acord cu cele două decizii ale Curţii Constituţionale, atât din punct de vedere teoretic, cât şi practic.

În primul rând, calea de atac a contestaţiei (rezultată din interpretarea deciziilor Curţii Constituţionale) ar trebui inserată în cuprinsul Codului de procedură penală, pentru a fi prevăzută expres de lege şi pentru a se diferenţia de reglementarea cu caracter general a contestaţiei, stabilită prin dispoziţiile art. 425 ind. 1 din Codul de procedură penală.

În al doilea rând, considerăm că este necesară a fi reglementată o procedură de contestaţie specifică metodelor speciale de supraveghere sau cercetare (la fel ca în cazul măsurilor preventive), deoarece această cale de atac trebuie să prevadă atât termenul în care se poate depune contestaţia, cât şi momentul de la care începe să curgă acest termen („dies a quo”).

Mai precis, după momentul informării realizate conform art. 145 sau art. 146 ind. 1 alin. (8) din Codul de procedură penală, persoana vizată are mai întâi la dispoziţie un termen pentru a face cerere către procuror spre a lua cunoştinţă de conţinutul mijloacelor de probă rezultate în urma activităţilor speciale de supraveghere sau cercetare, iar procurorul stabileşte apoi o anumită zi când persoana se poate prezenta la parchet pentru a le consulta. Câteodată, este suficientă o singură zi pentru consultare. Însă, sunt şi foarte multe cazuri în care o singură zi nu este suficientă.

De aceea, din punct de vedere parctic, va fi destul de dificil să fie stabilit prin lege momentul de la care începe să termenul pentru formularea contestaţiei („dies a quo”).

Spre exemplu, art. 145 alin. (2) din Codul de procedură penală arată că procurorul trebuie să asigure, la cerere, ascultarea convorbirilor, comunicărilor sau conversaţiilor ori vizionarea imaginilor rezultate din activitatea de supraveghere tehnică. Este evident că, dacă persoana în cauză a fost supravegheată audio-video vreme de 30 de zile (ori chiar mai mult) sau comunicaţiile sale au fost interceptate vreme de 30 de zile (ori chiar mai mult), convorbirile şi imaginile video nu pot fi ascultate / vizionate într-o singură zi.

La fel şi în cazul obţinerii datelor privind tranzacţiile financiare ale unei persoane. Codul de procedură penală arată că, în ceea ce priveşte tranzacţiile financiare ce urmează a fi efectuate, măsura poate poate fi dispusă pe o durată de cel mult 30 de zile (care poate fi prelungită succesiv până la 6 luni). Însă, în ceea ce priveşte tranzacţiile financiare deja efectuate de către o persoană, Codul de procedură penală nu stabileşte niciun fel de termen. Aceasta înseamnă că ar putea fi obţinute date privind absolut toate tranzacţiile financiare ale unei persoane pe ultimii 10 ani, 20 de ani, 30 de ani... La fel ca în exemplul de mai sus, şi în această situaţie este evident că o persoană nu poate consulta într-o singură zi un material care priveşte tranzacţiile sale financiare desfăşurate pe o perioadă de 10 ani, 20 de ani sau 30 de ani.

De aceea spuneam mai sus că, din punct de vedere practic, este necesară reglementarea unei proceduri de contestaţie care să fie specifică metodelor speciale de supraveghere sau cercetare, care să se diferenţieze de calea de atac a contestaţiei reglementată cu caracter general prin dispoziţiile art. 425 ind. 1 din Codul de procedură penală.

Iar în ceea ce priveşte această cale de atac specifică, propunem următoarea formulare, astfel încât să fie stabilit atât un termen în care să poată fi formulată, cât şi un termen maxim în care persoana vizată să poată lua cunoştinţă de conţinutul mijloacelor de probă care o vizează:

„1. Persoana vizată are la dispoziţie un termen de 30 de zile pentru a lua cunoştinţă de activităţile efectuate, precum şi de mijloacele de probă rezultate în urma metodelor speciale de supraveghere sau cercetare care au vizat-o.

2. Termenul de 30 de zile prevăzut de alin. (1) începe să curgă din prima zi în care procurorul pune la dispoziţia persoanei vizate toate mijloacele de probă obţinute în urma activităţilor care au vizat-o.

3. În interiorul termenului de 30 de zile prevăzut de alin. (1) persoana vizată poate formula oricând contestaţie cu privire la legalitatea măsurilor şi activităţilor efectuate. Formularea contestaţiei constituie, totodată, finalizarea procedurii de consultare a mijloacelor de probă prevăzute de alin. (1).

4. Contestaţia se soluţionează de judecătorul de drepturi şi libertăţi, în cursul urmăririi penale, sau de judecătorul de cameră preliminară, după terminarea urmăririi penale. Dacă a fost depusă în termenul de 30 de zile prevăzut de alin. (1), contestaţia greşit îndreptată se va transmite pe cale administrativă către judecătorul competent şi va fi considerată ca fiind formulată în termen, chiar dacă a fost înregistrată greşit.”

Considerăm că menţiunile referitoare la ”contestaţia greşit îndreptată” sunt absolut necesare, deoarece nu i se poate cere unui justiţiabil să cunoască în mod precis dacă urmărirea penală a fost sau nu finalizată, mai ales că – nefiind inculpat – nu a fost în niciun fel implicat în derularea cercetărilor penale şi nici nu i-a fost comunicată o eventuală soluţie de clasare. De asemenea, prin această formulare, contestaţia se poate depune de persoana supravegheată chiar şi la nivelul parchetului, existând obligaţia de a fi transmisă de unitatea de parchet către judecătorul competent.