28 sep 2020 - Instanţe de drept comun

ANALIZĂ Av. Cătălin Oncescu: Problemele judecării apelului în procesul penal şi o posibilă soluţie

Apelul reprezintă singura cale ordinară de atac în procesul penal care priveşte fondul cauzei (o altă cale ordinară de atac este contestaţia, reglementată de art. 425 ind. 1 C.pr.pen., dar aceasta vizează acele sentinţe prin care sunt soluţionate chestiuni adiacente fondului; spre ex., potrivit art. 535 C.pr.pen., sentinţa prin care instanţa rezolvă cererea de reabilitare este supusă contestaţiei). Prin urmare, cel puţin la nivel teoretic, apelul ar trebui să constituie o nouă judecată în fond privind chestiunile de fapt şi de drept. Astfel, instanţa de apel are datoria să facă o reexaminare atât a cauzei (în ansamblul său), cât şi a hotărârii pronunţate de instanţa de fond, cu posibilitatea readministrării probelor de la dosar şi a administrării unor probe noi. Mai mult decât atât, instanţa de apel, motivat, poate da o nouă apreciere probelor deja administrate de către instanţa de fond.

Analizând apoi dispoziţiile art. 420 C.pr.pen. (care reglementează judecarea apelului), constatăm de asemenea că – cel puţin la nivel teoretic – apelul se aseamănă foarte mult cu desfăşurarea judecăţii în primă instanţă. De altfel, art. 420 alin. (11) C.pr.pen. chiar arată că, la judecarea apelului se aplică regulile de la judecata în fond, în măsura în care nu există dispoziţii contrare.

Astfel, codul de procedură penală stabileşte că judecarea apelului se face cu citarea părţilor, precum şi a persoanei vătămate, şi nu poate avea loc decât în prezenţa inculpatului, când acesta se află în stare de deţinere. În ceea ce priveşte participarea procurorului la judecarea apelului, observăm că este obligatorie în toate cazurile.

Apoi, putem spune că cercetarea judecătorească în apel porneşte cu ascultarea inculpatului, când aceasta este posibilă, potrivit regulilor de la judecata în fond (demers obligatoriu), iar instanţa de apel poate readministra probele administrate de prima instanţă de judecată şi poate administra probe noi, în condiţiile art. 100 C.pr.pen. (dar aceste demersuri nu sunt obligatorii). Prin urmare, se observă că legea procesual penală creează premisele (şi, totodată, permite) ca judecarea unei cauze în apel să se desfăşoare doar prin administrarea unei singure probe: ascultarea inculpatului (când nu se sustrage, nu e dispărut şi, bineînţeles, doreşte să dea o declaraţie). Or, dată fiind această reglementare regăsită în dispoziţiile art. 420 C.pr.pen., constatăm că – la nivel practic – apelul se îndepărtează în mod clar de la ideea că ar constitui o nouă judecată în fond privind chestiunile de fapt şi de drept. Aceasta ar fi o primă problemă pe care noi am identificat-o.

În final, la fel precum dezbaterile din fond, când apelul este în stare de judecată, preşedintele completului dă cuvântul apelantului, apoi intimatului şi pe urmă procurorului. Dacă între apelurile declarate se află şi apelul procurorului, primul cuvânt îl are acesta. Procurorul şi părţile au şi dreptul la replică cu privire la chestiunile noi ivite cu ocazia dezbaterilor, iar inculpatului i se acordă ultimul cuvânt.

Deliberând, instanţa verifică hotărârea atacată pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei, precum şi a oricăror probe administrate în faţa instanţei de apel. Evident, dacă astfel de probe au fost administrate, având în vedere că – aşa cum am arătat mai sus - legea procesual penală [mai precis, dispoziţiile art. 420 alin. (5) C.pr.pen.] lasă în mod absolut la latitudinea instanţei de apel administrarea de noi probe în etapa apelului sau readministrarea probelor de la dosar (adică a celor administrate de prima instanţă cu ocazia judecării fondului).

Observând însă soluţiile pe care le poate dispune instanţa de apel, constatăm că există o nouă problemă. Mai precis, atunci când instanţa de apel admite apelul, desfiinţează sentinţa primei instanţe şi pronunţă o nouă hotărâre, este totuşi obligată să readministreze declaraţiile pe care prima instanţă si-a întemeiat soluţia de achitare.

Dispoziţiile art. 421 pct. 2 lit. a) C.pr.pen. se prezintă în felul următor:

421. Soluţiile la judecata în apel

2. admite apelul şi:

a) desfiinţează sentinţa primei instanţe şi pronunţă o nouă hotărâre, procedând potrivit regulilor referitoare la soluţionarea acţiunii penale şi a acţiunii civile la judecata în fond. Instanţa de apel readministrează declaraţiile pe care prima instanţă si-a întemeiat soluţia de achitare (...);”.

După cum lesne se poate observa, această obligaţie a instanţei de apel priveşte doar situaţia în care prima instanţă a dispus o soluţie de achitare. Evident, primul instinct al oricărui jurist este acela de a se întreaba de ce această obligaţie de a readministra probele din fond (mai precis, declaraţiile care au stat la baza hotărârii) nu vizează şi soluţiile de condamnare.

Apoi, o altă problemă ar fi aceea că această obligaţie este menţionată în cuprinsul art. 421 C.pr.pen. (care reglementează soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa de apel), şi nu în cuprinsul art. 420 C.pr.pen. (care reglementează procedura judecării apelului). Astfel, apare următoarea întrebare: dacă soluţia primei instanţe este de achitare şi instanţa de apel procedează în cursul cercetării la readministrarea declaraţiilor pe care prima instanţă si-a întemeiat soluţia de achitare, acest demers nu poate fi considerat a fi antepronunţare?

Din punctul nostru de vedere, mesajul „prima facie” pe care îl transmite această reglementare poate fi înţeles şi în felul următor:

- dacă sentinţa din fond este de achitare, este nevoie să fie readministrate din nou declaraţiile pe care prima instanţă si-a întemeiat soluţia de achitare, deoarece este posibil ca sentinţa de achitare să fie greşită;

- dacă sentinţa din fond este de condamnare, nu mai este nevoie să fie readministrate din nou declaraţiile pe care prima instanţă si-a întemeiat soluţia de condamnare.

Prin încălcarea prezumţiei de nevinovăţie, construcţia actuală a art. 421 pct. 2 lit. a) teza II C.pr.pen. creează o discriminare între inculpatul achitat şi inculpatul condamnat, senzaţia fiind aceea că o persoană trimisă în judecată, chiar dacă este achitată în primă instanţă, trebuie condamnată în final. Or, conform art. 23 alin. (11) din Constituţia României, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată. Deci, indiferent dacă o persoană este achitată sau condamnată în fond, judecarea apelului ar trebui să se desfăşoare în aceleaşi condiţii.

În mod indirect, această reglementare pune presiune pe instanţele de fond, deoarece în cazul în care instanţa de apel admite apelul împotriva sentinţei se creează următoarea distincţie:

- în caz de achitare, declaraţiile care au stat la baza soluţiei de achitare, administrate de prima instanţă, trebuie readminstrate de instanţa de apel;

- în caz de condamnare, niciun fel de probatoriu administrat de prima instanţă nu mai trebuie readminstrat.

Prin urmare, pentru a fi evitată o reverificare a probatoriului (cel puţin în ceea ce priveşte declaraţiile, mijloacele de probă cel mai des întâlnite în procesele penale), instanţele de fond vor avea tendinţa de a dispune soluţii de condamnare.

Este cert că, şi în cazul unei soluţii de achitare, instanţa de apel poate respinge apelul ca fiind nefondat [potrivit art. 421 pct. 1 lit. b) C.pr.pen.], chiar şi în condiţiile în care a procedat la readministrarea în apel a declaraţiilor pe care prima instanţă si-a întemeiat soluţia de achitare. Însă, de aici apare problema expusă mai sus, în legătură cu antepronunţarea instanţei de apel, atunci când soluţia din fond este de achitare, iar instanţa de apel procedează la readministrarea declaraţiilor pe care prima instanţă si-a întemeiat soluţia de achitare. Aceasta deorece legiuitorul, prin modalitatea de reglementare şi locul unde a poziţionat dispoziţia legală în discuţie [în conţinutul art. 421 alin. 2 lit. a) C.pr.pen.], obligă instanţa de apel să readministrează declaraţiile pe care prima instanţă si-a întemeiat soluţia de achitare doar atunci când sentinţa de achitare a primei instanţe este desfiinţată.

Prin această legătură creată de legiuitor (în mod greşit, spunem noi), se transmite mesajul că intenţia instanţei de apel este de a admite apelul şi de a desfiinţa sentinţa de achitare pronunţată de prima instanţă, atunci când readministrează declaraţiile luate în primă instanţă. Practic, reglementarea actuală forţează instanţa de apel să se antepronunţe, chiar şi în condiţiile în care – la final (după readministrarea declaraţiilor pe care prima instanţă si-a întemeiat soluţia de achitare) – este posibil ca instanţa de apel să respingă apelul. Altfel spus, prin poziţionarea aleasă de legiuitor şi legătură creată doar cu soluţia de achitare, dacă un inculpat a fost achitat în fond şi instanţa de apel procedează la readministrarea declaraţiilor pe care prima instanţă si-a întemeiat soluţia de achitare, acest demers constituie este un semnal destul de serios că instanţa de apel va desfiinţa sentinţa primei instanţe.

Apoi, pe lângă faptul că această dispoziţie este aşezată de legiuitor într-un loc ciudat, regăsindu-se aşa cum am precizat mai sus în cuprinsul art. 421 C.pr.pen. (care priveşte soluţiile), şi nu în cuprinsul art. 420 C.pr.pen. (care priveşte modul de judecare al apelului), apar şi următoarele întrebări:

- cum poate cunoaşte instanţa de apel ce soluţie va dispune în final la soluţionarea apelului, pentru a pregăti soluţia respectivă cu administrarea prealabilă a declaraţiilor în cursul cercetării, astfel încât să fie respectată dispoziţia respectivă?

- cum de cunoaşte instanţa de apel dinainte că va admite apelul la finalul cercetării şi după deliberări doar împotriva soluţiilor de achitare, deoarece doar despre această soluţie se face vorbire?!

Înţelegem raţiunea acelei dispoziţii şi suntem de părere că aceasta nu trebuie eliminată din cuprinsul textelor care reglementează apelul, în trecut existând chiar riscul pronunţării unei hotărâri pilot împotriva României. Aşa cum bine se cunoaşte, România a fost condamnată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în repetate rânduri pentru încălcarea cerinţelor unui proces echitabil, în sensul art. 6 parag. 1 din Convenţie, dat fiind că instanţele de recurs au dispus condamnarea inculpatului achitat de primele instanţe (fond şi apel), fără a exista în recurs o reaudiere a martorilor audiaţi de primele instanţe: cauza Flueraş c. României din 9 aprilie 2013, cauza Popa şi Tănăsescu c. României din 10 aprilie 2012, cauza Găitănaru c. României din 26 iunie 2012, cauza Manolachi c. României din 5 martie 2013, cauza Hogea c. României din 29 octombrie 2013, cauza Hanu c. României din 4 septembrie 2013, cauza Gutău c. României din 8 noiembrie 2016, cauza Moinescu c. României din 15 decembrie 2015, cauza Mischie c. României din 16 septembrie 2014 ş.a.

De aceea, având în vedere construcţia / reglementarea actuală a modului în care se judecă şi este soluţionat apelul, apreciem că ar trebui găsită o cale prin care să nu mai pară că instanţa de apel are intenţia de a condamna persoana achitată în fond, atunci când procedează la readministrarea declaraţiilor pe care prima instanţă si-a întemeiat soluţia de achitare. Mai exact, din punctul nostru de vedere, sunt două variante posibile:

- ori dispoziţia din cuprinsul art. 421 pct. 2 lit. a) C.pr.pen. este eliminată şi este lăsată la latitudinea instanţei de apel readministrarea probatoriului, indiferent de soluţia din fond (ceea ce încalcă normele Convenţiei şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului; deci, această variantă nu este soluţia);

- ori este regândit modul de judecare al apelului şi dispoziţia respectivă este repoziţionată pentru a se aplica în mod obligatoriu la fiecare apel, în cadrul procedurii judecării apelului (potrivit art. 420 C.pr.pen.).

Mai exact, propunerea noastră este ca dispoziţia în discuţie să fie eliminată din cuprinsul art. 421 C.pr.pen. (care priveşte soluţiile), inserată în cuprinsul art. 420 C.pr.pen. (care priveşte procedura de judecată a apelului), iar art. 420 alin. (5) C.pr.pen. ar putea dobândi următoarea formă în urma unei modificări legislative:

„Instanţa de apel poate readministra probele administrate la prima instanţă şi poate administra probe noi, în condiţiile art. 100. Instanţa de apel readministrează declaraţiile pe care prima instanţă si-a întemeiat soluţia, dispoziţiile art. 374 alin. (7)-(10) şi ale art. 383 alin. (3) şi (4) aplicându-se în mod corespunzător.”

Astfel, nu va mai exista nicio „discriminare” în funcţie de soluţia pronunţată de instanţa de fond şi, oricare ar fi soluţia din fond, instanţa de apel va fi obligată de fiecare dată să readministreze în cursul cercetării declaraţiile pe care prima instanţă si-a întemeiat soluţia respectivă. Bineînţeles, instanţa de apel va putea readministra şi alte probe sau va putea administra probe noi dacă va considera necesar. De asemenea, dat fiind că readministrarea declaraţiilor va fi obligatorie cu ocazia judecării fiecărui apel, nu va mai exista nici riscul unei aparente antepronunţări atunci când prima instanţă a dispus achitarea, iar instanţa de apel procedează în mod circumspect la reaudierea persoanelor audiate în fond. Implicit, va fi respectat şi principiul oralităţii, precum şi cel al nemijlocirii administrării probelor.

Şi, foarte important, din moment ce echitatea procedurii va fi respectată cu ocazia judecării oricărui apel (nu doar atunci când instanţa de apel „ghiceşte” că apelul împotriva sentinţei de achitare va fi admis), această dispoziţie legală nu va mai lăsa impresia că a fost inserată în Codul de procedură penală doar pentru a „acoperi” în mod artificial situaţiile în care un inculpat este condamnat în apel, după ce a fost achitat în fond.

Dacă privim jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului care a condus la inserarea dispoziţiei legale la care am făcut trimitere în prezentul material, constatăm că reglementarea actuală a modului în care este judecat / soluţionat apelul nu este în acord cu aceasta decât într-o foarte mică măsură:

- în primul rând, Curtea Europeană nu face nicio distincţie cu privire la felul soluţiei dispuse de instanţa de fond, acesta fiind un motiv suplimentar pentru care nu înţelegem de reglementarea actuală obligă instanţa de apel să readministreze declaraţiile date în faţa primei instanţe, doar când soluţia este de achitare; dimpotrivă, există trimitere expresă atât la analiza vinovăţiei pe care o face instanţa de apel (de unde înţelegem că s-a dispus condamnarea în fond), cât şi la analiza nevinovăţiei (de unde înţelegem că s-a dispus achitarea în fond);

- în al doilea rând, observăm că instanţa europeană nu spune nici că trebuie readministrate declaraţiile date în faţa primei instanţe doar în cazul admiterii apelului (aşa cum se prezintă reglementarea actuală a apelului), singura condiţie fiind ca instanţa de apel să fie sesizată.

Spre exemplu, în cauza Moinescu c. României (15 decembrie 2015), identificăm următorul paragraf:

„În plus, Curtea a declarat că, atunci când o instanţă de apel este sesizată cu o cauză în fapt şi în drept şi studiază în ansamblu problema vinovăţiei sau a nevinovăţiei, aceasta nu poate, din motive de echitate a procesului, să se pronunţe asupra acestor chestiuni fără aprecierea directă a mărturiilor prezentate personal, fie de inculpatul care susţine că nu a săvârşit fapta considerată ca infracţiune (...), fie de martorii ascultaţi pe parcursul procedurii (...).”

În acelaşi sens, pot fi avute în vedere şi cauzele Gutău c. României (8 noiembrie 2016), Găitănaru c. României (26 iunie 2012),  Hogea c. României (29 octombrie 2013) sau Mischie c. României (16 septembrie 2014).

Deci, reglementarea actuală a modului în care este judecat apelul în procesul penal încălcă în mod evident jurisprudenţa Curţii europene, jurisprudenţă pe care ar fi trebuit să o respecte chiar prin inserarea în cuprinsul Codului de procedură penală a dispoziţiei în discuţie:

- pe de-o parte, instanţa europeană declară că echitatea procesului penal înseamnă aprecierea directă de către instanţa de apel a mărturiilor prezentate personal de acuzat şi de martorii ascultaţi de instanţa de fond, indiferent de soluţia pronunţată, câtă vreme a fost sesizată cu o cauză în fapt şi în drept;

- de cealaltă parte, codul de procedură penală lasă la latitudinea instanţei de apel readministrarea declaraţiilor pe care prima instanţă si-a întemeiat soluţia şi, doar în cazul în care instanţa de apel „ghiceşte” că va admite apelul şi va desfiinţa sentinţa de achitare a primei instanţe, este obligată să readministreze declaraţiile pe care prima instanţă şi-a întemeiat soluţia de achitare.

Aşa cum bine se cunoaşte, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (jurisprudenţă care, din punctul nostru de vedere, face corp comun cu Convenţia dat fiind că aceasta nu este altceva decât interpretarea normelor Convenţiei) au aplicabilitate directă prin intermediul dispoziţiilor art. 11 alin. (2) şi art. 20 din Constituţia României. Astfel, orice apelant poate solicita aplicarea directă în faţa instanţelor de judecată naţionale a dispoziţiilor art. 6 parag. 1 din Convenţie, precum şi a jurisprudenţei relevante cu privire la judecarea apelului în materie penală (din care am oferit câteva exemple ma sus).

Cu toate acestea, dat fiind că legea procesual penală naţională nu obligă în mod expres instanţa de apel să readministreze măcar declaraţiile martorilor audiaţi în primă instanţă (indiferent de soluţie), cel mai probabil cererile întemeiate pe dispoziţiile Convenţiei vor fi respinse. De aceea, apreciem că modificarea art. 420 alin. (5) C.pr.pen. în sensul celor expuse în prezentul material este mai mult decât necesară, scopul fiind acela de a fi respectată pe deplin Convenţia europeană şi de a fi evitată pronunţarea unei hotărâri pilot împotriva României.

În final, apreciem că nu ar fi rău să privim din punct de vedere istoric procesul penal pentru a observa că, prin „reforma” justiţiei din 1947, calea ordinară de atac a apelului a fost desfiinţată, invocându-se ca motiv al acestei măsuri necesitatea accelerării justiţiei, recursul de atunci devenind apel şi astfel procesul penal cunoscând doar 2 grade ordinare de jurisdicţie. În 1993, procesul penal a revenit la cele 3 grade ordinare de jurisdicţie (fond, apel şi recurs), însă această structură a procesului a fost schimbată din nou în 2010, procesul penal cunoscând din nou doar 2 grade ordinare de jurisdicţie. Prin urmare, dat fiind că şi în prezent avem doar 2 grade ordinare de jurisdicţie (fond şi apel), apreciem că apelul în procesul penal ar trebui să fie – nu doar la nivel teoretic - o nouă judecată în fond privind chestiunile de fapt şi de drept. De altfel, orice dovadă că apelul nu este doar o formală cale de atac în procesul penal ajută nu doar la respectarea şi garantarea dreptului la apărare (drept fundamental al omului), ci şi la creşterea încrederii în actul de justiţie („Not only must justice be done; it must also be seen to be done.").