22 iul 2020 - Avocaţi

ANALIZĂ Av. Cătălin Oncescu: Dreptul martorului de a nu se autoincrimina. Propuneri de lege ferenda

Avocatul Cătălin Oncescu realizează, pentru Monitorul Justiţiei, o analiză: Dreptul martorului de a nu se autoincrimina. Propuneri de lege ferenda, având în vedere Decizia nr. 236/2020 pronunţată de Curtea Constituţională a României

I. Observaţiile Curţii Constituţionale

Prin Decizia nr. 236 din 2 iunie 2020, Curtea Constituţională a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în art. 118 Cod de procedură penală, care nu reglementează dreptul martorului la tăcere şi la neautoincriminare, este neconstituţională. Textul art. 118 Cod de procedură penală, vizat de controlul de constituţionalitate este următorul:

118. Declaraţia de martor dată de o persoană care, în aceeaşi cauză, anterior declaraţiei a avut sau, ulterior, a dobândit calitatea de suspect ori inculpat nu poate fi folosită împotriva sa. Organele judiciare au obligaţia să menţioneze, cu ocazia consemnării declaraţiei, calitatea procesuală anterioară.”

Potrivit Curţii Constituţionale, art. 118 Cod de procedură penală are în vedere două ipoteze, şi anume:

(i) ipoteza în care persoana este audiată în calitate de martor după momentul începerii urmăririi penale cu privire la faptă, iar, ulterior, dobândeşte calitatea de suspect;

(ii) ipoteza în care persoana are deja calitatea de suspect sau inculpat şi, ulterior, organul judiciar dispune disjungerea cauzei, iar, în dosarul nou-format, persoana dobândeşte calitatea de martor.

Aşadar, faţă de formularea actuală, art. 118 din Codul de procedură penală nu permite în cazul martorului aplicarea dreptului la neautoincriminare similar suspectului sau inculpatului. Totodată, martorul nu are posibilitatea de a refuza să dea declaraţie, în temeiul art. 118 din legea procesual penală în vigoare. Mai mult, Curtea Constituţională a observat că martorul este obligat să declare tot ceea ce cunoaşte, sub sancţiunea săvârşirii infracţiunii de mărturie mincinoasă, chiar dacă prin declaraţia sa se autoincriminează. Aşadar, o persoană citată în calitate de „martor” (sub prestare de jurământ şi sub sancţiunea penală a săvârşirii infracţiunii de mărturie mincinoasă), dacă spune adevărul, se poate autoincrimina, iar dacă nu spune adevărul, evitând autoincriminarea, săvârşeşte infracţiunea de mărturie mincinoasă.

Raportat la prima ipoteză prevăzută în art. 118 din Codul de procedură penală (expusă mai sus), în lipsa unei reglementări a dreptului martorului la tăcere şi neautoincriminare, organele de cercetare penală nu sunt obligate să dea eficienţă acestui drept în ceea ce îl priveşte pe suspectul de facto, care nu a dobândit încă calitatea de suspect de jure. Se ajunge, în acest mod, la punerea sub învinuire pentru mărturie mincinoasă a persoanei audiate ca „martor”, chiar şi în ipoteza în care, anterior audierii, organele de urmărire penală aveau date din care rezulta participarea acesteia la comiterea faptei ce a făcut obiectul audierii sale în calitate de „martor”, iar lipsa calităţii oficiale de suspect ar putea să derive din lipsa manifestării de voinţă a organelor judiciare, care nu emit ordonanţa în condiţiile art. 305 alin. (3) din Codul de procedură penală.

Totodată, cât priveşte a doua ipoteză reglementată în art. 118 din Codul de procedură penală (expusă mai sus) - când persoana are deja calitatea de suspect sau inculpat şi, ulterior, organul judiciar dispune disjungerea cauzei, iar în dosarul nou-format persoana dobândeşte calitatea de „martor” – Curtea Constituţională a observat că disjungerea cauzei este doar o măsură procesuală, dispusă pentru buna soluţionare a cauzei. În realitate, însă, ambele dosare - cel iniţial şi cel nou-format ca urmare a disjungerii - constituie o singură cauză. Chiar dacă legea procesual penală permite audierea unui participant la săvârşirea infracţiunii, în calitate de martor, în cauza disjunsă, acesta nu poate fi un martor veritabil.

De asemenea, în ceea ce priveşte protecţia martorului, Curtea a mai observat că „dreptul” martorului de a nu se acuza reprezintă, de facto, o obligaţie pozitivă de a colabora cu organele judiciare, având corelativ obligaţia acestora din urmă de a nu utiliza declaraţia împotriva lui, martorul neavând un nivel de protecţie similar cu cel de care beneficiază suspectul ori inculpatul. Însă, Curtea a reţinut că, deşi declaraţia în sine nu poate fi folosită împotriva martorului, în condiţiile în care norma nu face vreo referire la efectele subsecvente acestei declaraţii, ea poate fi utilizată în vederea obţinerii altor mijloace de probă, iar probele derivate/rezultate din aceasta, în lipsa unei prevederi contrare, pot fi folosite împotriva martorului şi pot determina conduita procesuală ulterioară a organelor judiciare.

Curtea constată, în aceste condiţii, că normele procesual penale ale art. 118 nu instituie o protecţie efectivă a martorului în raport cu o eventuală răspundere penală, nu reglementează garanţii procedurale, respectiv substanţiale adecvate persoanei ascultate în calitate de martor şi nu interzic folosirea împotriva martorului a elementelor probatorii obţinute, indirect, pe baza declaraţiei sale, singura probă faţă de care martorul este protejat fiind propria sa declaraţie.

Dreptul la tăcere şi dreptul la neautoincriminare decurg direct din prezumţia de nevinovăţie, ce implică faptul că organele de urmărire penală sunt cele care trebuie să probeze vinovăţia persoanei ce declară în calitate de martor (suspectului de facto), iar nu aceasta din urmă, aşa încât constrângerea la autoincriminare, deşi indirectă, are drept consecinţă ignorarea acestui principiu constituţional.

În vederea respectării efective a prezumţiei de nevinovăţie, o persoană prezumată a fi nevinovată nu poate fi constrânsă, determinată să producă proba vinovăţiei sale, ci, dimpotrivă, are dreptul de a rămâne în pasivitate, acuzării revenindu-i sarcina de a face proba contrară, a vinovăţiei. Cu toate acestea, obţinerea unei declaraţii, în temeiul art. 118 Cod de procedură penală – sub sancţiunea reţinerii infracţiunii de mărturie mincinoasă, în cazul în care martorul nu face declaraţii adevărate, şi în condiţiile în care martorul îşi asumă riscul ca aspectele declarate să poată fi folosite chiar împotriva sa –, constituie un mecanism coercitiv incompatibil cu dreptul la un proces echitabil.

 

II. Cum ar trebui să procedeze persoana citată în calitate de „martor”?

Înainte de toate, considerăm că trebuie avut în vedere că, potrivit art. 305 Cod procedură penală, organul de urmărire penală dispune începerea urmăririi penale cu privire la o anumită faptă (in rem). Abia ulterior, când în urma cercetărilor sunt obţinute probe din care rezultă bănuiala rezonabilă că o anumită persoană a săvârşit fapta pentru care s-a început urmărirea penală, organul de urmărire penală dispune ca urmărirea penală să se efectueze în continuare faţă de aceasta, care dobândeşte calitatea de suspect. Şi, aşa cum se cunoaşte deja, există o practică a organelor de urmărire penală în sensul că evită a oferi calitatea de „suspect” unei persoane, aceasta fiind audiată în calitate de „martor”, chiar dacă la dosar sunt deja probe din care rezultă bănuiala rezonabilă că persoana respectivă a săvârşit fapta.

Iar pentru noţiunea de „săvârşire a faptei” se poate apela la definiţia oferită de art. 174 Cod penal:

„174. Prin săvârşirea unei infracţiuni sau comiterea unei infracţiuni se înţelege săvârşirea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepseşte ca infracţiune consumată sau ca tentativă, precum şi participarea la comiterea acestora în calitate de coautor, instigator sau complice”.

În ceea ce priveşte procedura efectivă a audierii, organul de urmărire penală aduce la cunoştinţa persoanei citate în calitate de „martor” faptele sau împrejurările de fapt care fac obiectul cercetărilor cu privire la care i se cere să spună adevărul. În situaţia puţin probabilă în care aceste informaţii nu sunt aduse la cunoştinţa persoane citate, aceasta trebuie să întrebe şi să solicite informaţiile necesare în legătură cu faptele sau împrejurările de fapt pentru care a fost citată în calitate de „martor”. După aflarea răspunsului, dacă persoana constată că a săvârşit în mod nemijlocit fapta care este cercetată în acel dosar sau că a participat în calitate de coautor, instigator sau complice la săvârşirea faptei respective – având în vedere Decizia nr. 236/2020 a Curţii Constituţionale - persoana citată în calitate de „martor” are dreptul de a nu da nicio declaraţie. În ceea ce priveşte săvârşirea şi participarea, pentru înţelegerea acestor noţiuni, pot fi observate dispoziţiile art. 46 – 48 Cod penal:

- autorul este persoana care săvârşeşte în mod nemijlocit o faptă prevăzută de legea penală; coautori sunt persoanele care săvârşesc nemijlocit aceeaşi faptă prevăzută de legea penală;

- instigatorul este persoana care, cu intenţie, determină o altă persoană să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală;

- complicele este persoana care, cu intenţie, înlesneşte sau ajută în orice mod la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală; este de asemenea complice persoana care promite, înainte sau în timpul săvârşirii faptei, că va tăinui bunurile provenite din aceasta sau că va favoriza pe făptuitor, chiar dacă după săvârşirea faptei promisiunea nu este îndeplinită.

De asemenea, există posibilitatea ca la dosarul de urmărire penală să existe probe sau indicii în legătură cu săvârşirea unor fapte conexe faptei cercetate, dar să nu se fi dispus încă extinderea urmăririi penale cu privire la faptele conexe respective. Prin urmare, organul de urmărire penală va aduce la cunoştinţa persoanei citate în calitate de „martor” doar faptele sau împrejurările de fapt care fac obiectul cercetărilor (pentru care s-a început în mod oficial urmărirea penală).

În această situaţie, există şanse ca persoana citată în calitate de „martor” să fi fost implicată în săvârşirea faptei/faptelor care au legătură cu fapta principală cercetată de către organele de urmărire penală (spre exemplu, s-a început urmărirea penală pentru furt, iar persoana chemată în calitate de „martor” a fost implicată în tăinuirea bunurilor provenite din furt, dar nu s-a dispus încă extinderea urmăririi penale pentru infracţiunea de tăinuire). Şi în această situaţie, persoana citată în calitate de „martor” ar trebui să uzeze de dreptul său de a nu oferi nicio declaraţie pe parcursul procesului penal, având în vedere riscul de a se autoincrimina.

Evident, în situaţia în care persoana citată de organele de urmărire penală în calitate de „martor” constată că nu a săvârşit fapta care face obiectul cercetărilor şi nici nu a participat la săvârşirea acesteia ori la săvârşirea unei/unor fapte conexe, atunci are obligaţia de a spune tot ce ştie în legătură cu faptele sau împrejurările esenţiale cu privire la care este întrebată.

 

III. Calitatea de „martor interesat” şi excluderea declaraţiei de martor obţinută în mod nelegal (propuneri de lege ferenda)

Dacă vom observa definiţia legală dată martorului prin intermediul dispoziţiilor art. 114 alin. (1) Cod procedură penală („orice persoană care are cunoştinţă despre fapte sau împrejurări de fapt care constituie probă în cauza penală”), se poate ajunge la concluzia că inclusiv făptuitorul ar putea fi considerat martor. Însă, tot Codul de procedură penală arată în articolul următor că părţile (inculpatul, partea civilă, partea responsabilă civilmente) şi subiecţii procesuali principali (suspectul, persoana vătămată) nu pot fi audiaţi în calitate de martor

Acesta ar putea fi motivul pentru care organele de urmărire penală nu se grăbesc să acorde calitatea de „suspect” unei persoane, chiar şi în condiţiile în care la dosar există probe din care rezultă bănuiala rezonabilă că persoana respectivă a săvârşit fapta pentru care s-a început urmărirea penală. Odată ce o persoană a dobândit calitatea de „suspect”, nu mai este sub puterea obligaţiei de a spune tot ce ştie în legătură cu faptele sau împrejurările esenţiale cu privire la care este întrebată, ci are dreptul de a nu da nicio declaraţie pe parcursul procesului penal (cu precizarea legală că, dacă refuză să dea declaraţii, „suspectul” nu va suferi nicio consecinţă defavorabilă).

În schimb, persoana audiată în calitata de „martor” are obligaţia de a spune tot ce ştie în legătură cu faptele sau împrejurările esenţiale cu privire la care este întrebată (art. 273 Cod penal „Mărturia mincinoasă”). De asemenea, potrivit art. 10 alin. (1) şi art. 88 alin. (1) Cod procedură penală,  „suspectul” are dreptul să fie asistat de un avocat, însă „martorul” nu beneficiază de acest drept. Comparând cele două ipoteze, se poat observa diferenţe destul de importante.

Din punctul nostru de vedere, martorul – înainte de toate – trebuie să fie străin de săvârşirea faptei cercetate de către organele de urmărire penală, deoarece nu poţi fi martor cu privire la propria faptă. Şi când spunem „străin de săvârşirea faptei” ne referim la definiţia oferită de art. 174 Cod penal noţiunii de „săvârşire a faptei” pe care am redat-o mai sus. Mai exact, „martorul” nu trebuie să fie autor, coautor, instigator sau complice.

Martorii sunt persoane fără un interes în soluţionarea cauzei penale şi care, datorită unor împrejurări (de multe ori ocazionale), au cunoştinţă de elemente de fapt cu caracter probator care pot fi necesare soluţionării cauzelor penale[1]. În acelaşi sens, doctrina a atribuit martorului „caracterul neutru faţă de proceduri”[2].

Şi Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 236 din 2 iunie 2020, a apreciat că martorul veritabil este acela care nu a participat în niciun fel la săvârşirea infracţiunii, ci doar are cunoştinţă despre aceasta, respectiv are cunoştinţă despre fapte sau împrejurări esenţiale care determină soarta procesului. Participantul la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală are o strânsă legătură cu infracţiunea dedusă judecăţii, astfel încât, în cazul său, operează o prezumţie de parţialitate - similar părţilor şi subiecţilor procesuali principali. Or, martorul, de principiu, se situează în afara intereselor raportului juridic concret dedus judecăţii şi, tocmai de aceea, se pretinde ca el să fie obiectiv şi să contribuie la aflarea adevărului. Calitatea de martor presupune o participare corectă şi loială la proces a celor care au informaţii ce pot conduce la dezlegarea pricinii ori constatării vinovăţiei sau nevinovăţiei unei persoane. Această calitate însă trebuie să se menţină pe toată durata procesului, pentru că doar atunci i se poate cere martorului să fie consecvent în relatarea adevărului.

Potrivit art. 305 alin. (3) C.pr.pen., o persoană devine „suspect” atunci când la dosar există probe din care rezultă bănuiala rezonabilă că a săvârşit fapta pentru care s-a început urmărirea penală. De aceea, trebuie luată în calcul şi varianta în care la dosar chiar nu există probe din care să rezulte această bănuială rezonabilă; implicit, această persoană va fi citată de organele de urmărire penală în calitate de ”martor”.

Cu toate acestea, considerăm că sunt cu totul excepţionale dosarele penale în care organele de urmărire penală (având în vedere experienţa şi pregătirea lor în ceea ce priveşte cercetarea penală) nu bănuiesc – chiar şi în lipsa unor probe (aşa cum sunt ele definite de art. 97 Cod procedură penală)  – că persoana respectivă ar fi participat sau nu la săvârşirea faptei pentru care s-a început urmărirea penală.

De aceea, apreciem că ar trebui reglementată instituţia procesual penală a „martorului interesat”, în categoria altor subiecţi procesuală (art. 34 Cod procedură penală), ca fiind acea persoană cu privire la care există suspiciuni sau indicii că ar fi săvârşit sau ar fi participat la săvârşirea faptei. Aceste suspiciuni sau indicii nu trebuie să fie „rezonabile” şi nici nu trebuie să se bazeze pe probe aflate la dosar, în sensul art. 97 Cod procedură penală, astfel cum se cere în cazul „suspectului”.

Un punct de plecare al stabilirii unei definiţii legale pentru „martorul interesat” ar putea fi următorul:

„1. Martorul interesat este persoana cu privire la care din datele existente în cauză rezultă suspiciuni sau indicii că a săvârşit fapta pentru care s-a început urmărirea penală în calitate de autor, coautor, instigator sau complice.

2. Câtă vreme organele de urmărire penală nu au dispus efectuarea în continuare a urmăririi penale faţă de martorul interesat, acesta are aceleaşi drepturi precum suspectul.

3. Martorul interesat are dreptul de a nu da nicio declaraţie pe parcursul procesului penal, atrăgându-i-se atenţia că dacă refuză să dea declaraţii nu va suferi nicio consecinţă defavorabilă.

4. În cazul în care martorul interesat acceptă să dea declaraţii pe parcursul procesului penal, sunt aplicabile dispoziţiile art. 273 C.pen. privind mărturia mincinoasă.”

Implicit, în ceea ce priveşte declaraţiile persoanei audiate în calitate de „martor interesat”, vor trebui completate şi aplicate în mod corespunzător dispoziţiile art. 103 alin. (3) Cod procedură penală, după cum urmează:

„(3) Hotărârea de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei nu se poate întemeia în măsură determinantă pe declaraţiile investigatorului, ale colaboratorilor, ale martorilor protejaţi ori ale martorilor interesaţi.”

Spre exemplu, putem presupune că într-o discotecă a avut loc o încăierare, iar organele de ordine publică chemate prin apelul la 112 au stabilit că au participat aprox. 10-15 persoane la fapta respectivă, sens în care întocmesc un proces-verbal. Aşa cum arată dispoziţiile procesuale (art. 61 Cod procedură penală), procesul-verbal încheiat de  organele de ordine publică şi siguranţă naţională, pentru infracţiunile constatate în timpul exercitării atribuţiilor prevăzute de lege, constituie act de sesizare a organelor de urmărire penală (deci nu mijloc de probă).

După începerea urmăririi penale, din primele cercetări se constată că 4 persoane au participat în mod sigur la încăierare, dar – având în vedere datele din procesul-verbal de sesizare – trebuie în continuare verficat dacă au mai participat şi alte persoane, respectiv stabilită identitatea acestora. În mod evident, barmanul care era poziţionat în spatele barului la o distanţă de aprox. 5 -10 metri de locul incidentului va fi audiat în calitate de martor. În schimb, cu privire la prietenii celor 4 persoane (prieteni despre care se cunoaşte că se aflau în aceeaşi discotecă) pot exista suspiciuni sau indicii că au participat la încăierare sau că au legătură cu săvârşirea faptei, chiar dacă la dosar nu există probe care să demonstreze această împrejurare. Iar prietenii celor 4 persoane, deoarece se aflau în aceeaşi discotecă în care s-a produs încăierarea, ar trebui consideraţi de la bun început „martori interesaţi”.

De altfel, Codul de procedură penală recunoaşte deja această calitate în cazul anumitor persoane. Spre exemplu, art. 196 Cod procedură penală („Fotografierea şi luarea amprentelor suspectului, inculpatului sau ale altor persoane”), arată că organele de urmărire penală pot dispune fotografierea şi luarea amprentelor suspectului, inculpatului sau ale altor persoane cu privire la care există o suspiciune că au legătură cu fapta comisă sau că au fost prezente la locul faptei, chiar şi în lipsa consimţământului acestora. De asemenea, art. 148 C.pr.pen. („Utilizarea investigatorilor sub acoperire sau cu identitate reală şi a colaboratorilor”) arată că procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea penală poate autoriza folosirii investigatorilor sub acoperire şi atunci când există o suspiciune rezonabilă că o persoană este implicată în activităţi infracţionale ce au legătură cu infracţiunile cercetate.

În sensul celor de mai sus, poate fi observat interesul şi în cazul acelui „martor” care denunţă o anumită fapta mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat cu privire la aceasta, denunţătorul urmărind – de cele mai multe ori – să beneficieze de cauza de nepedepsire sau de reducerea la jumătate a limitelor de pedeapsă. Din moment ce este evident că există o prezumţie de parţialitate, martorul-denunţător sau declaraţia oferită de acesta nu poate prezenta aceeaşi credibilitate precum a unui martor veritabil.

Sau ne putem gândi la un dosar de urmărire penală în care sunt cercetate mai multe persoane, iar una dintre acestea doreşte încheierea unui acord de recunoaştere a vinovăţiei (art. 478 şi urm. Cod procedură penală), motiv pentru care se dispune disjungerea cauzei cu privire la această persoană. Ulterior, persoana respectivă va fi audiată în calitate de „martor” atât în dosarul iniţial aflat în faţa organelor de urmărire penală, cât şi în faţa instanţei (dacă restul persoanelor sunt trimise în judecată). Şi în această situaţie se poate observa interesul noului „martor”, acesta fiind, în realitate, inculpat. Singura diferenţă este aceea că nu are calitatea de inculpat în dosarul iniţial unde sunt cercetate restul persoanelor, ci în dosarul disjuns (de menţionat că acordul de recunoaştere a vinovăţiei nu se poate încheia decât de către o persoană care a dobândit calitatea de inculpat).

Sau, situaţia şi mai evidentă ar fi aceea în care persoana în cauză a dobândit deja calitatea de inculpat în dosarul iniţial, se dispune disjungerea cauzei doar cu privire la aceasta pentru a fi încheiat acordul de recunoaştere a vinovăţiei în dosarul disjuns şi apoi revine în dosarul iniţial (care îi priveşte acum doar pe ceilalţi coinculpaţi), unde este audiată în calitate de „martor”.

Un alt exemplu ar fi acela al metodelor speciale de supraveghere tehnică. Conform art. 140 alin. (5) lit. f) Cod procedură penală, încheierea judecătorului de drepturi şi libertăţi şi mandatul trebuie să cuprindă numele persoanei supuse măsurii de supraveghere tehnică ori datele de identificare ale acesteia, dacă sunt cunoscute.

Din punctul nostru de vedere, pentru a fi dispusă în mod efectiv oricare dintre măsurile de supraveghere tehnică, chiar dacă nu este menţionată expressis verbis această condiţie în codul de procedură penală, este necesar ca judecătorului de drepturi şi libertăţi să îi fie prezentate probe din care să rezulte anumite suspiciuni că persoana supusă acelor măsuri de supraveghere solicitate de procuror este implicată în activităţi infracţionale care au legătură cu infracţiunile cercetate. În caz contrar, dacă procurorul nu ar fi obligat să demonstreze în faţa judecătorului de drepturi şi libertăţi implicarea persoanei respective, ar însemna că orice persoană ar putea fi supusă (în mod arbitrar) unor asemenea măsuri care aduc atingere drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. În concluzie, pentru ca supraveghere tehnică să fie dispusă cu privire la o persoană, la dosarul înaintat către judecătorul de drepturi şi libertăţi trebuie să existe anumite mijloace de probă din care să rezulte suspiciunea rezonabilă că persoana respectivă este implicată sau are o strânsă legătură cu infracţiunile cercetate.

Cu toate acestea, analizând dispoziţiile art. 140 – art. 141 Cod procedură penală observăm că, în situaţia dispunerii unor măsuri de supraveghere tehnică faţă de o persoană, Codul de procedură penală nu impune ca persoana respectivă să aibă calitatea de suspect ori inculpat. Prin urmare, în situaţia în care persoana respectivă este chemată de parchet pentru a susţine o declaraţie în calitate de „martor” (uneori chiar în timp ce este supusă unor măsuri de supraveghere tehnică), apreciem că această persoană nu poate fi audiată în calitate de martor.

Existând posibilitatea că aceste împrejurări să fie create în mod intenţionat de către parchet (spre exemplu, pentru a urmări reacţia persoanei citate în calitate de „martor” după ce părăseşte sediul parchetului), se pune problema încălcării principiului loialităţii procedurilor.  Nu avem în vedere principiul loialităţii în sens restrâns, astfel cum este definit prin dispoziţiile art. 101 Cod procedură penală, cu referire la violenţe, ameninţări ori alte mijloace de constrângere, precum şi promisiuni sau îndemnuri în scopul de a se obţine probe, ci ne referim la acel principiu al loialităţii procedurilor (în special, urmărirea penală) care decurge din dreptul la un proces echitabil şi implică o anumită „moralitate procedurală” a organelor de urmărire penală în activitatea de strângere a probelor aptă de a asigura credibilitatea actului de justiţie şi aflarea adevărului[3].

Semnificaţia acestui principiu constă în aceea că, pe întreg parcursul procedurilor judiciare (urmărire penală, cameră preliminară, judecător de drepturi şi libertăţi şi judecată), organele judiciare trebuie să desfăşoare activităţile specifice abţinându-se de la orice manopere de natură să conducă la administrarea cu rea-credinţă a probelor.

În realitate, problema loialităţii ţine de moralitatea procedurală, în sensul că activitatea organelor judiciare, în special a celor de urmărire penală, trebuie să se desfăşoare fără a produce probe cu rea-credinţă şi fără a ascunde probe care ar putea fi în favoarea persoanei acuzate. Aceasta conduce la imposibilitatea acuzatului de a-şi exercita corespunzător şi pe deplin dreptul la apărare, determinând o afectare a echitabilităţii procedurii în ansamblul său.

De aceea, propunem completarea dispoziţiilor art. 102 Cod procedură penală (având denumirea marginală „Excluderea probelor obţinute în mod nelegal”) cu următorul alineat, care poate fi alineatul (2) indice 1:

„(2 ind. 1) Se consideră a fi obţinută în mod nelegal şi va fi exclusă declaraţia unui martor, în condiţiile în care, la momentul susţinerii declaraţiei, la dosar existau indicii sau probe din care rezulta bănuiala rezonabilă că persoana audiată în calitate de martor a săvârşit sau a participat la săvârşirea faptei pentru care s-a început urmărirea penală”.

În mod practic, această completare este doar o transpunere clară a interpretării dispoziţiilor art. 115 alin. (1) Cod procedură penală care arată că părţile şi subiecţii procesuali principali nu pot fi citaţi şi audiaţi în calitate de „martor”. Însă, aşa cum a observat şi Curtea Constituţională, lipsa calităţii oficiale de suspect derivă din lipsa manifestării de voinţă a organelor de urmărire penală, care nu emit ordonanţa în condiţiile art. 305 alin. (3) din Codul de procedură penală şi procedează la audierea persoanei în calitate de „martor”. Prin urmare, o transpunere în scris este benefică respectării dreptului la un proces echitabil şi prezumţiei de nevinovăţie.

Totodată, fiind reglementată expres şi clar această sancţiune procedurală în strânsă legătură cu noţiunea de proces echitabil, având în vedere şi regula „fructelor pomului otrăvit” [art. 102 alin. (4) Cod procedură penală], apreciem că organele de urmărire penală nu-şi vor mai asuma riscul da a audia o persoană în calitate de „martor”, în condiţiile în care aceasta ar fi trebuit considerată „suspect”, deoarece atât declaraţia respectivă, cât şi probele derivate vor fi excluse cu ocazia examenului de legalitate efectuat de către judecătorul de cameră preliminară.

 


[1] A. Crişu, Drept procesual penal. Partea generală, ed. Hamangiu 2016, p. 316

[2] M. Udroiu, Procedură penală. Partea generală, Ediţia 4, ed. CH Beck, Bucureşti 2017, p. 351

[3] M. Udroiu, Procedură penală. Partea generală, Editura C.H. Beck, Ediţia 4, op. cit. pag. 288.