Avocatul Cătălin Oncescu realizează, pentru Monitorul Justiţiei, o analiză: De ce judecătorul de drepturi şi libertăţi ar trebui să verifice modul în care a fost efectuată percheziţia domiciliară („recursul efectiv”)

Astfel cum vom expune pe larg în cuprinsul acestui material, opinia noastră este aceea că ar trebui reglementată posibilitatea unui control a posteriori, exercitat de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, cu privire la modalitatea de efectuare a unei percheziţii domicilare (prin aceasta înţelegându-se atât percheziţia efectuată la domiciliul unei persoane fizice, cât şi cea de la sediul aparţinând unei persoane juridice[1]).

Conform dispoziţiilor procesual penale, percheziţia domiciliară poate fi dispusă în cursul urmăririi penale, la cererea procurorului, de judecătorul de drepturi şi libertăţi. Însă, după autorizarea prealabilă a percheziţiei şi emiterea mandatului de percheziţie de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, în cursul urmăririi penale nu mai există absolut niciun control din partea unui magistrat independent şi imparţial (în sensul Convenţiei europene) cu privire la modalitatea de efectuare a percheziţiei, respectiv cu privire la obiectele şi înscrisurile ridicate de organele de urmărire penală. Iar bunurile ridicate cu ocazia unei percheziţii sunt totuşi protejate de dreptul de proprietate privată. Conform art. 44 alin. (2) din Constituţia României, proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. De asemenea, conform art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană, orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale.

Este adevărat că, în multe dosare de urmărire penală, după trecerea unui interval aleatoriu de timp (o lună, două sau chiar mai mult), persoana al cărei domiciliu sau sediu a fost percheziţionat este chemată la sediul organelor de urmărire penală, moment la care are loc desigilarea sacilor sau a cutiilor în care se află obiectele şi înscrisurile ridicate. Cu această ocazie, se procedează la identificarea exactă a tuturor obiectelor şi a înscrisurilor, iar apoi la restituirea celor care nu au legătură cu cauza. Însă, această procedură depinde în mare măsură de bună-voinţa organelor de urmărire penală, fiind o aplicare a dispoziţiilor art. 162 alin. (4) C.pr.pen.[2] care nu par deloc a avea un caracter obligatoriu (spre exemplu, nu există niciun fel de sancţiune atunci când obiectele sau înscrisurile care nu au legătură cu cauza nu sunt restituite persoanei căreia îi aparţin).

Aşa cum se cunoaşte din practică, sunt dosare de urmărire penală în care, cu ocazia percheziţiilor, sunt ridicate telefoane mobile, tablete, laptopuri / calculatoare sau chiar servere informatice, iar toate aceste bunuri (unele de o valoare considerabilă şi de o importanţă evidentă) rămân depozitate la sediul organelor de urmărire penală pentru luni întregi. De asemenea, cu ocazia percheziţiilor efectuate la sediile unor persoane juridice, s-au întâlnit şi dosare în care întreaga arhivă a societăţii comerciale (contracte, acte contabile, documente etc.) a fost ridicată sau a fost depozitată într-o cameră de la sediul persoanei juridice, camera fiind sigilată. Apoi, au trecut luni bune, dacă nu chiar ani, până când aceste înscrisuri au fost verificate de către organele de urmărire penală, respectiv restituite persoanei juridice. Şi vorbim despre ridicarea înscrisurilor „în original”, de foarte multe ori necesare societăţilor comerciale în relaţia cu diverse instituţii ale statului. Spre exemplu, într-un dosar au fost ridicate – în original – cărţile de identitate ale vehiculelor (CIV) aferente mai multor camioane aparţinând societăţii, fiind apoi imposibil a fi efectuată inspecţia tehnică periodică (ITP) pentru unele dintre acestea, motiv pentru care nu au mai fost folosite. Într-un alt dosar, în urma efectuării unei percheziţii la sediul unei firme de contabilitate au fost ridicate documente, precum şi toate calculatoarele găsite, fiind restituite după aproape 3 luni. Este evident că această măsură a condus la blocarea activităţii firmei respective, situaţiile de acest gen fiind un motiv elocvent pentru care este necesară intervenţia judecătorului de drepturi şi libertăţi şi după ce percheziţia a fost efectuată.   

Pe lângă cele de mai sus, trebuie recunoscut că scopul majorităţii percheziţiilor constă în ridicarea unor obiecte sau înscrisuri. Iar această ridicare a unor obiecte sau înscrisuri aparţinând unei persoane este asemănătoare (dacă nu chiar identică) cu ridicarea bunurilor mobile sechestrate, în cazul dispunerii unor măsuri asigurătorii (art. 252 C.pr.pen.). Şi dacă, potrvit dispoziţiilor  art. 250 alin. (1) teza II C.pr.pen., împotriva modului de aducere la îndeplinire a măsurii asigurătorii se poate face contestaţie, în termen de 3 zile de la data aducerii la îndeplinire a acesteia, la judecătorul de drepturi şi libertăţi, atunci şi împotriva modului de aducere la îndeplinire a mandatului de percheziţie ar trebui (şi ar fi normal) să se poată face contestaţie, în termen de 3 zile de la data efectuării percheziţiei, la judecătorul de drepturi şi libertăţi.

Prin urmare, din moment ce - în ceea ce priveşte ridicarea de obiecte sau înscrisuri în urma efectuării percheziţiei - nu există niciun fel de control a posteriori din partea unui judecător, chiar dacă prin această acţiune se aduce atingere dreptului de proprietate al unei persoane, propunem inserarea unui nou articol, articolul 162¹ C.pr.pen., care poate avea următorul conţinut:

„Articolul 162¹ - Contestarea modului de efectuare a percheziţiei

1. Împotriva modului de efectuare a percheziţiei, precum şi în legătură cu obiectele sau înscrisurile ridicate în urma percheziţiei, persoana interesată poate face contestaţie, în termen de 3 zile care curge de la data efectuării percheziţiei sau de la data la care persoana interesată a luat cunoştinţă despre efectuarea percheziţiei, la judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond.

2. În situaţia în care judecătorul de drepturi şi libertăţi constată că obiectele sau înscrisurile ridicate în urma percheziţiei nu au legătură cu scopul pentru care a fost emis mandatul de percheziţie, pe lângă restituirea obiectelor sau înscrisurilor respective, poate constata nulitatea actelor de percheziţie şi excluderea de la dosarul cauzei a tuturor probelor obţinute în urma percheziţiei.”

Din punctul nostru de vedere, doar simpla reglementare a acestui control a posteriori va determina organele de urmărire penală să fie mult mai atente pe parcursul efectuării unei percheziţii. Astfel, nu se vor mai grăbi să ridice obiecte şi înscrisuri care nu au legătură cu fapta sau faptele care fac obiectul cercetărilor, cu gândul că vor fi oricum verificate mai târziu, la „desigilarea sacilor” (fără a se cunoaşte însă când anume).

În ceea ce priveşte propunerea noastră de lege ferenda, am folosit sintagmele „persoană interesată” şi „data la care a luat cunoştinţă despre efectuarea percheziţiei” pentru a acoperi absolut toate situaţiile posibile (ex.: persoana al cărei domiciliu a fost percheziţionat nu a fost prezentă, aflând despre percheziţie abia la întoarcerea în ţară / au fost ridicate bunuri de la domiciliul persoanei A care, de fapt, aparţin unei alte persoane B şi, evident, această persoană B a aflat ulterior despre efectuarea percheziţiei).

Cel mai probabil, după înregistrarea contestaţiei la instanţa competentă, dosarul va fi repartizat chiar judecătorului de drepturi şi libertăţi care a încuviinţat percheziţia respectivă şi a emis mandatul de percheziţie, acest magistrat fiind cel mai în măsură să verifice dacă limitele mandatului de percheziţie emis anterior au fost respectate de organele de urmărire penală.

Evident, mandatul de percheziţie nu trebuie să prezinte o formulare generală, lipsită de informaţii cu privire la anchetă sau cu privire la obiectele care trebuie căutate, dat fiind că o astfel de redactare nu stabileşte un echilibru just între drepturile părţilor implicate, din cauza puterilor largi pe care le conferă anchetatorilor. În acest sens, Curtea europeană a criticat de-a lungul jurisprudenţei sale modalitatea de redactare a mandatelor de percheziţie în termeni excesiv de largi, care a lăsat autorităţilor de urmărire penală libertate discreţionară în efectuarea percheziţiei şi în stabilirea documentelor care erau „de interes” pentru ancheta penală (CEDO, hotărârea din 4 februarie 2020, cauza Kruglov ş.a. c. Rusiei; CEDO, hotărârea din 22 decembrie 2008, cauza Aleksanyan c. Rusiei; CEDO, hotărârea din 03 iulie 2012, cauza Robathin c. Austriei). Cu toate acestea, trebuie admis că niciun judecător de drepturi şi libertăţi nu poate anticipa cu exactitate care este rezultatul unei percheziţii, astfel încât mandatul să fie redactat în termeni „chirurgicali”, acesta fiind un alt motiv pentru care este nevoia de o nouă intervenţie din partea acestui magistrat, după ce percheziţia a fost realizată.

.....

Astfel cum menţionam anterior, din punctul nostru de vedere, procedura ridicării unor obiecte sau înscrisuri cu ocazia efectuării percheziţiei domiciliare este asemănătoare cu ridicarea bunurilor sechestrate în condiţiile art. 252 C.pr.pen., cu ocazia aplicării măsurii asigurătorii a sechestrului. De aceea, cu privire la perioada pentru care pot fi ”sechestrate” bunurile ridicate în urma unei percheziţii, dar şi cu privire la respectarea justului echilibru dintre (i) scopul legitim urmărit de autorităţi prin ridicarea bunurilor şi (ii) dreptul de proprietate ale unei persoane, apreciem că poate fi avută în vedere cauza Pendov c. Bulgariei^[3].

În fapt, o editură a sesizat organele de poliţie cu privire la publicarea online a unei cărţi, prin această acţiune fiind încălcate drepturile de autor (faptă penală potrivit legislaţiei din Bulgaria). În urma investigaţiilor a rezultat că site-ul web care publicase cartea era parţial găzduit de un server aparţinând reclamantului L. M. Pendov, care însă nu deţinea şi site-ul. În acel moment, serverul găzduia mai multe site-uri web, printre care şi cel care publicase cartea respectivă. În urma demersurilor realizate de parchetul din Sofia, un judecător a autorizat percheziţia spaţiului în care funcţiona serverul, iar cu ocazia percheziţiei din 21 iunie 2010, organele de urmărire penală au sigilat şi ridicat serverul.

După aproximativ o luna, reclamantul L. M. Pendov a depus la parchetul din Sofia o cerere de restituire a serverului său, arătând că informaţiile necesare pentru cercetarea penală a terţilor implicaţi ar putea fi copiate şi serverul ar putea fi returnat acestuia, explicând că serverul găzduia mai multe site-uri, nu doar cel folosit pentru publicarea on-line a acelei cărţi. Mai mult decât atât, un site aparţinând chiar reclamantului L. M. Pendov, găzduit de respectivul server şi care avea 500-600 vizitatori zilnic, a încetat să mai funcţioneze şi, implicit, să mai ofere servicii online (forum, chat, găzduire de imagini), având în vedere că nu putea fi restaurat pe un alt server fără datele conţinute de serverul ridicat de poliţie.

După încă o lună, la data de 10 august 2010, reclamantul L. M. Pendov a depus la parchet o nouă cerere de restituire a serverului, arătând în plus că serverul conţinea şi corespondenţa personală a utilizatorilor site-ului web care îi aparţinea, iar ridicarea acelei corespondenţe nu ar fi trebuit să fie permisă. De asemenea, pe serverul respectiv se mai găseau şi lucrări protejate de drepturile de autor (dezvoltare software). Reclamantul a arătat că blocarea site-ului său, ca urmare a ridicării serverului, i-a produs pagube serioase de natură financiară, considerând (pe bună dreptate, adăugăm noi) că este injust să sufere consecinţe atât de dure, în condiţiile în care nu au existat niciun fel de plângeri cu privire la site-ul web care îi aparţinea.

După alte două luni, în data de 16 octombrie 2010, reclamantul L. M. Pendov a depus o nouă cerere la nivelul Procurorului General, în legătură cu ridicarea serverului său, care nu îi fusese restituit până la acel moment, reluând toate argumentele expuse anterior. Abia după acest moment, Procurorul General a realizat verificările necesare şi a dispus, în 10 ianuarie 2011, ca serverul să fie restituit, dacă nu era necesar pentru investigaţii. Pe data de 8 februarie 2011, serverul a fost restituit reclamantului de parchetul din Sofia.

Cu privire la aceste chestiuni, Curtea europeană a arătat că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie nu interzice ridicarea unor bunuri în contextul unei cercetări penale în curs, dacă respectă cerinţele impuse de acest text (să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim, iar acţiunile autorităţilor să respecte echilibrul între interesul general şi dreptul individual de proprietate^[4]).

Pentru a analiza dacă măsura a fost proporţională, Curtea a analizat durata păstrării bunului reclamantului de către autorităţi, necesitatea acestei măsuri, consecinţele sale asupra reclamantului, precum şi comportamentul procesual al autorităţilor^[5].

S-a observat că serverul reclamantului a fost păstrat de autorităţi timp de aproximativ şapte luni şi jumătate, în contextul unei anchete penale împotriva unui terţ şi nu împotriva reclamantului, iar pe parcursul perioadei în cauză, serverul nu a fost folosit în scopul investigaţiei (mai precis, nu a făcut obiectul unei expertize sau al vreunei alte examinări).

În ceea ce priveşte consecinţele măsurii asupra reclamantului, serverul era folosit pentru activităţi profesionale, găzduind mai multe site-uri web, inclusiv site-ul propriu al reclamantului; mai mult, serverul conţinea şi lucrările sale (un program software pe care îl dezvolta). De asemenea, potrivit cererilor formulate de reclamant în faţa autorităţilor din Bulgaria, ridicarea serverului de către parchet i-a provocat „prejudicii semnificative”, motiv pentru care acesta a solicitat în mod repetat autorităţilor restituirea proprietăţii sale.

Cu referire la comportamentul procesual al autorităţilor, Curtea a observat că - la scurt timp după ridicarea serverului reclamantului – a fost dispusă o examinare, însă aceasta nu a mai fost efectuată. În concret, serverul reclamantului a fost doar păstrat de autorităţi în toată această perioadă, fiind necesară intervenţia Procurorului General (şi doar în urma cererilor depuse de reclamantul L. M. Pendov) pentru a se decide dacă serverul trebuie examinat sau poate fi restituit. Având în vedere că serverul reclamantului nu a fost niciodată examinat în scopul cercetărilor penale (care, pe deasupra, nu au fost îndreptate împotriva reclamantului, ci împotriva unor terţe persoane), posibilitatea de a fi copiate informaţiile necesare, importanţa serverului pentru activitatea profesională a reclamantului, precum şi inactivitatea parţială a parchetului din Sofia, Curtea europeană a apreciat că păstrarea de către autorităţi a serverului reclamantului între 21 iunie 2010 şi 8 februarie 2011 a fost disproporţionată. În consecinţă, autorităţile naţionale nu au reuşit să ajungă la un echilibru corect între obiectivul legal urmărit în cauză şi drepturile reclamantului, existând o încălcare a dispoziţiilor art. 1 din Protoculul adiţional nr. 1.

.....

De asemenea, având în vedere că printre înscrisurile aflate în arhiva unei societăţi comerciale sau chiar la domiciliul unei persoane fizice se pot găsi şi acte protejate de secretul profesional, există întotdeauna riscul ca ridicarea masivă de documente să conducă şi la încălcarea prevederilor art. 8 din Convenţia europeană (dreptul la respectarea vieţii private şi de familie), nu doar a celor prevăzute de art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie (protecţia proprietăţii).

Aşadar, inclusiv din perspectiva dreptului comparat (având în vedere că reglementarea instituţiei judecătorului de drepturi şi libertăţi din legislaţia noastră a avut ca model Codul de procedură penală francez), apreciem că sunt de interes cele statuate de Curtea europeană a Drepturilor Omului în cauza Vinci Construction şi GTM Genie Civil et Services c. Franţei[6].

În fapt, în anul 2007, ”Direcţia generală a concurenţei, de consum şi de combatere a fraudelor” (DGCCRF) a solicitat şi a obţinut autorizarea judecătorului de a proceda la percheziţionarea sediilor mai multor societăţi comerciale, printre care şi cele două societăţi reclamante, suspiciunile vizând fapte săvârşite cu ocazia atribuirii unor contracte de achiziţii publice. Cu ocazia efectuării percheziţiilor, numeroase documente şi fişiere informatice, precum şi totalitatea mesageriei electronice a anumitor angajaţi ai societăţilor reclamante au fost ridicate.

Ulterior, fiecare dintre cele două societăţi reclamante s-a adresat judecătorului competent printr-o cerere de anulare a acestor percheziţii. Reprezentanţii societăţilor au susţinut, în special, că ridicările de înscrisuri au fost masive şi nediferenţiate, vizând câteva mii de documente informatice, precum şi mesageriile electronice ale mai multor persoane, fără a exista un inventar suficient de precis al documentelor ridicate, care ar fi permis să fie verificată adecvarea ridicării de documente cu autorizarea percheziţiilor. De asemenea, s-a arătat că multe dintre documentele ridicate nu aveau nicio legătură cu ancheta sau erau acoperite de confidenţialitatea asociată relaţiei dintre avocat şi clientul său. Judecătorii învestiţi au respins în integralitate cererile societăţilor reclamante, pe motiv că percheziţiile şi ridicările de documente efectuate au fost în conformitate cu dispoziţiile legale, precum şi cu drepturile garantate de Convenţie. S-a considerat, în special, că respectarea secretului profesional asociat corespondenţei purtate cu un avocat nu interzice ridicarea probelor şi documentelor vizate de acesta, cu condiţia ca acest secret să fie respectat în ceea ce priveşte persoanele eventual prezente în timpul operaţiunilor.

Ulterior, societăţile reclamante au formulat recurs, însă prin două hotărâri pronunţate de Secţia penală a Curţii de Casaţie au fost respinse recursurile reclamantelor, considerându-se că dispoziţiile legale în baza cărora s-a procedat la efectuarea percheziţiilor şi la ridicarea de documente în cauză au fost conforme cu cerinţele derivate din art. 6 parag. 1, art. 8 şi art. 13 din Convenţie. De asemenea, Curtea de Casaţie a respins motivul întemeiat pe nerespectarea confidenţialităţii asociate corespondenţei dintre avocat şi clientul său, pe motiv că societăţile reclamante nu au indicat, printre documentele confiscate provenite de la avocaţii lor sau care le fuseseră adresate, nicio corespondenţă legată de exercitarea dreptului la apărare.

Analizând cauza, Curtea europeană a Drepturilor Omului a subliniat că percheziţia şi ridicarea de date electronice constituie un amestec în dreptul la respectarea „vieţii private” şi a „corespondenţei”, în sensul art. 8 din Convenţia europeană. Un astfel de amestec ar respecta dispoziţiile art. 8 din Convenţie doar în cazul în care este „prevăzut de lege”, urmăreşte unul sau mai multe obiective legitime în sensul art. 8 parag. 2 din Convenţie şi, în plus, constituie o măsură „necesară într-o societate democratică” pentru a atinge aceste obiective.

În ceea ce priveşte această din urmă cerinţă, Curtea europeană a reamintit că noţiunea de „necesitate” implică un amestec care trebuie să fie bazat pe o nevoie socială imperioasă şi, în acelaşi timp, proporţională cu obiectivul legitim urmărit. Astfel, Curtea a constatat că ridicările au vizat un număr mare de documente, inclusiv toate mesajele electronice cu caracter profesional ale anumitor angajaţi ai societăţilor reclamante, iar unele dintre aceste documente şi mesaje implicau o serie de fişiere şi informaţii care făceau obiectul confidenţialităţii asociate relaţiei dintre avocat şi clientul său.

Curtea a mai observat că, pe parcursul desfăşurării operaţiunilor în cauză, societăţile reclamante nu au putut nici să ia cunoştinţă despre conţinutul documentelor ridicate, nici să discute despre oportunitatea ridicării lor. Or, în opinia Curţii, în lipsa capacităţii de a împiedica ridicarea unor documente fără legătură cu obiectul investigaţiei şi a fortiori a celor care ţin de confidenţialitatea asociată relaţiei dintre un avocat şi clientul său, societăţile reclamante ar fi trebuit să poată solicita să fie evaluată ex post şi într-un mod practic şi eficient legalitatea acestora.

Un recurs efectiv ar fi trebuit astfel să le permită să obţină restituirea documentelor în cauză sau asigurarea ştergerii lor totale, în ceea ce priveşte copiile fişierelor electronice. Or, Curtea europeană a constatat că, în speţă, deşi societăţile reclamante şi-au exercitat, potrivit legislaţiei franceze, dreptul de „recurs efectiv” în faţa judecătorului, acesta din urmă, după ce a constatat prezenţa unei corespondenţe de la un avocat printre documentele ridicate de anchetatori, s-a limitat să aprecieze legalitatea cadrului formal al ridicărilor de documente în litigiu, fără a proceda la examinarea concretă care se impunea. Având în vedere aceste chestiuni, Curtea europeană a considerat că ridicările de documente efectuate la sediile societăţilor reclamante au fost, date fiind circumstanţele cauzei, disproporţionate în raport cu obiectivul urmărit, rezultând o încălcare a art. 8 din Convenţie[7].

.....

Pe lângă constatările Curţii europene, trebuie însă observat că legislaţia franceză a permis totuşi reprezentanţilor celor două societăţi să se adreseze judecătorului competent printr-o cerere de anulare a acestor percheziţii, iar ulterior chiar să formuleze recurs împotriva hotărârii, învestind astfel Secţia penală a Curţii de Casaţie (deci două grade de jurisdicţie). Comparativ, în ceea ce priveşte efectuarea percheziţiilor şi ridicarea de obiecte sau înscrisuri, legislaţia noastră procesual penală nu prevede nici măcar posibilitatea ca persoana interesată să se adreseze judecătorului de drepturi şi libertăţi, în cadrul unui singur grad de jurisdicţie.

Faptul că, potrivit dispoziţiilor procesual penale actuale, persoana al cărei domiciliu a fost percheziţionat (dacă va dobândi calitate procesuală şi dacă va fi trimisă în judecată) va putea invoca nelegalitatea actelor de percheziţie în faţa judecătorului de cameră preliminară este total irelevant. Pe de-o parte, nu toate dosarele de urmărire penală sunt finalizate cu o soluţie de trimitere în judecată; pe de altă parte, între momentul efectuării percheziţiei şi învestirea judecătorului de cameră preliminară întâlnim, de obicei, o perioadă destul de lungă de timp. Şi, aşa cum precizam, nu toate persoanele ale căror domicilii sau sedii profesionale sunt percheziţionate, respectiv ale căror bunuri sunt ridicate în urma efectuării percheziţiei, dobândesc ulterior calitate procesuală sau sunt trimise în judecată.

În concluzie, din moment ce legislaţia franceză a reprezentat sursa de inspiraţie în ceea ce priveşte reglementarea în dreptul naţional a instituţiei judecătorului de drepturi şi libertăţi, apreciem că trebuie urmat până la capăt modelul Codului de procedură penală francez, astfel încât să fie preluat inclusiv „recursul efectiv” prevăzut de legislaţia franceză. Acest control a posteriori ar permite persoanelor interesate (inclusiv celor care nu devin suspecţi sau inculpaţi) să se adreseze imediat judecătorului de drepturi şi libertăţi, printr-o contestaţie cu privire la modul de efectuare a percheziţiei domiciliare, respectiv în legătură cu obiectele sau înscrisurile ridicate în urma percheziţiei[8].