10 mai 2019 - Opinii

ANALIZĂ Dependenţele Ministerului Public - Imediat după 1989, procuratura fostă comunistă era debusolată

Mihai Betelie realizează, pentru Monitorul Justiţiei, o analiză a evoluţiei activităţii din Ministerul Public din 1990 şi până în prezent, punctând principalele momente definitorii pentru sistemul judiciar, între care se numără şi semnarea protocoalelor secrete. „Un pic nedumeriţi de acest echilibru şi neobişnuiţi cu această stare de fapt, şefii din Ministerul Public şi-au căutat o nouă dependenţă care să le asigure puterea, uneori discreţionară şi conservarea unor privilegii tacit recunoscute în societate. Aşa se explică apariţia protocoalelor de colaborare cu SRI, secrete la început, cărora ambele părţi semnatare au încercat să le dea o aparenţă de oportunitate şi legalitate”, scrie Mihai Betelie.

Redăm, mai jos, analiza semnată de Mihai Betelie:

Imediat după 1989, procuratura fostă comunistă era debusolată - Şefii nu ştiau cum să justifice acţiunile în slujba statului comunist. Ca să scape de orice explicăţie pentru trecut, unii dintre  procurori au părăsit sistemul şi şi-au găsit locul în profesii liberale mult mai bine recompensate în noua economie de piaţă. Unii au rămas în sistem din inerţie, sperând că prestaţia lor profesională ştearsă îi va face de neobservat. Cei mai mulţi, devotaţi profesiei, având conştiinţa curată pentru trecutul lor, au rămas în sistem, încercând să aplice cât mai onest  legea. Însă au fost şi unii procurori care rămas sau au intrat în sistem, împinşi doar de dorinţa de a dobândi putere şi privilegii.

 În 1992 apare prima Lege de organizare judecătorească de după Revoluţie, adaptată noilor realităţi economice şi sociale din România şi unei creşteri galopante a criminalititatii care fusese ţinută în frâu, opresiv  dar şi  statistic de regimul comunist.

Prin Legea de organizare judecătorească apăreau instanţe noi de judecată şi parchetele de pe lângă acestea, remarcându-se o creştere a schemei de personal şi, deci, o nevoie mare de cadre noi.

Statul a trebuit să găsească soluţîi rapide de a acoperi nevoia de cadre, dar nu avea  prea multe soluţii la îndemână.

Cea mai uşoară a fost să permită foştilor ofiţeri de miliţie şi de securitate să între în sistem fără niciun concurs, după ce în prealabil îşi echivalase studiile şcolii militare de la Băneasa prin susţinerea unor examene la şcolile de drept din ţară. Numai că aceşti noi procurori perpetuau în sistem mentalităţile din trecut şi nu aduceau un suflu nou instituţiei procuraturii redenumită Parchet, pentru a şterge parcă apartenenţa la sistemul politic trecut.

În perioada 1990-1995, schemele de personal erau acoperite şi prin repartizarea absolvenţilor facultăţilor de drept printr-o simplă cerere, fără a li se verifică cunoştinţele profesionale şi aptitudinile în profesia de procuror.

Din 1995 până în 2000, s-a încercat filtrarea noilor candidaţi pentru funcţia de procuror prin organizarea unor examene prin care nu se testau formal cunoştinţele viitorilor procurori. Abia după anul 2000, când la Institutul Naţional al Magistraturii au început să absolve noile generaţii de cursanţi, putem vorbi de o selecţie cât de cât riguroasă a magistraţilor procurori care intrau în sistem.

În toată această perioadă, schemele de personal deveneau de la an la an subdimensionate, sistemul era subfiinanţat .Factorii decidenţi politici simţeau  că în acest fel pot controla sistemul judiciar şi amânau finanţarea şi reforma acestuia.

Schemele de personal subdimensionate pe fondul unei creşteri explozive a ratei criminalităţii făceau ca procurorii să aibă un volum impresionant de muncă, să depăşească termene de executare a lucrărilor şi, bineînţeles, să şi greşească.

Asta era o formă de presiune indirectă asupra procurorului care avea o vulnerabilitate permanentă în faţă superiorilor cu sute de dosare întârziate, aflate în lucru. Dar era şi o formă de control şi de şantaj.

Până în anii 2000, şefii în Parchete erau numiţi prin voinţă discreţionară a Procurorului General care-şi selecta potenţialii conducători pe criterii subiective şi nu în raport de competenţă.

Deşi erau voci în sistem care reclamau subfiinanţarea, salariile de mizerie şi condiţiile de lucru improprii, şefii aveau întotdeauna grijă să “gestioneze” asemenea situaţîi.

S-a tot spus în toată această perioada că factorul politic şi-a dorit cu adevărat să pună presiune pe procurori prin neadoptarea la timp a unor legi de reforma a justiţiei, prin subfiinanţarea sistemului judiciar.

Lucrurile sunt parţial adevărate, însă nici procurorii nu au stat cu mâinile în sân şi au făcut tot ce le-a stat în putinţă să împiedice reforma în sistem. Ba mai mult, unii dintre ei obişnuiţi că în trecut când aveau legături cu politicienii  comunişti, mai ales pe plan local, s-au dus  ei către noua clasă politică din România, oferindu-i deseori sprijin şi protecţie, aşteptând în schimb reconfirmările în funcţiile de conducere.

Lucrurile au început să se schimbe după anii 2000, când în Ministerul Public au apărut procurori tineri, cu mentalităţi sănătoase şi cu dorinţa de reforma.

A apărut CSM-ul, ca garant al independenţei procurorilor, s-au schimbat legile de organizare judecătorească, iar numirile în funcţiile de conducere au început să se facă în urmă unor examene prin care erau testate aptitudini manageriale şi de comunicare. A apărut Inspecţia Judiciară care a diminuat presiunea pe care şefii o exercitau în permanenţă asupra procurorilor, iar sistemul părea să se reformeze.

De la an la an, se retrăgeau din funcţiile importante foştii procurori comunişti, însă locul le era luat de foştii lor stagiari cărora reuşiseră să le transfere parte din mentalităţile lor.

Echilibrul între puterea executivă şi legislativă, pe de-o parte, şi puterea judecătorească pe de cealaltă parte, părea să se realizeze pentru prima dată prin anii 2010. În sfârşit, clasa politică părea să recunoască şi să accepte rolul procurorului în societatea românească.

Astfel, sistemul judiciar a început să fie finanţat corespunzător, schemele de personal s-au mărit semnificativ şi au fost acoperite în întregime, au sporit garanţiile independenţei procurorilor prin creşterea rolului CSM ca garant al acestei independente.

Un pic nedumeriţi de acest echilibru şi neobişnuiţi cu această stare de fapt, şefii din Ministerul Public şi-au căutat o nouă dependenţă care să le asigure puterea, uneori discreţionară şi conservarea unor privilegii tacit recunoscute în societate.

Aşa se explică apariţia protocoalelor de colaborare cu SRI, secrete la început, cărora ambele părţi semnatare au încercat să le dea o aparenţă de oportunitate şi legalitate.

Acum că aceste protocoale au fost făcute publice şi denunţate, conducătorii din Parchete încearcă să se distanţeze de iniţiatorii lor, de efectele lor, uitând că ei şi subordonaţii lor le-au pus în executare şi le-au executat în cunoştinţă de cauză.

În ultimii 10 ani, şefii din parchete au sesizat că presiunea politicului asupra sistemului judiciar a slăbit, că imixtiunile în activitatea procurorilor dispăreau treptat, practic, că echilibrul între puteri se restabileşte.

Având susţinerea securiştilor cu care încheiaseră protocoale secrete de colaborare şi pe care îi făcuseră, contrar Constituţiei, partenerii lor de cercetare penală, şefii din procuratura au început un război cu clasa politică, destabilizând  din nou fragilul echilibru de care aminteam. Justificarea lor era populistă lupta impotriva corupţiei.

În ultimul an, mulţi din artizanii abuzurilor din justiţie s-au retras sau au fost daţi afară. Şi echilibrul între puterile statului  pare să se restabilească.

Interesant în următorii ani va fi să urmărim dacă, în realitate, sistemul judiciar prin reprezentanţîi săi din Ministerul Public se va distanţa de orice factor perturbator de echilibru, sau îşi va găşi că şi până acum o nouă dependenţă . Şi care va fi ea?