Avocatul Cătălin Oncescu publică, pentru Monitorul Justiţiei, o analiză: Modalitatea de soluţionare a plângerii împotriva soluţiilor de clasare, care nu permite ascultarea directă de către judecător a martorilor audiaţi în cursul urmăririi penale, încalcă dreptul la un proces echitabil.

Redăm, mai jos, analiza semnată de avocatul Cătălin Oncescu:

Potrivit dispoziţiilor procesual penale, orice persoană poate face plângere împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală, dacă prin acestea s-a adus o vătămare intereselor sale legitime. În cazul unei soluţii de clasare, plângerea se face în termen de 20 de zile de la comunicarea copiei actului prin care s-a dispus soluţia, urmând a fi soluţionată de ”procurorul ierarhic superior” celui a dispus respectiva soluţie de clasare[1].

Ulterior, persoana a cărei plângere împotriva soluţiei de clasare a fost respinsă de procurorul ierarhic superior poate face plângere, în termen de 20 de zile de la comunicare, la judecătorul de cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă, în raport de dispoziţiile art. 340 – 341 Cod procedură penală.

După primirea plângerii, potrivit art. 341 alin. (1) - (2) Cod procedură penală, judecătorul de cameră preliminară stabileşte termenul de soluţionare şi dispune citarea petentului şi a intimaţilor şi încunoştinţarea procurorului, cu menţiunea că pot depune note scrise cu privire la admisibilitatea ori temeinicia plângerii. Dacă în cauză a fost pusă în mişcare acţiunea penală, petentul şi intimaţii pot inclusiv formula cereri şi ridica excepţii cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale. În completare, art. 341 alin. (5¹) Cod procedură penală arată că judecătorul de cameră preliminară, soluţionând plângerea, verifică soluţia atacată doar pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul de urmărire penală şi a oricăror înscrisuri noi prezentate.

Cu privire la această modalitate de soluţionare a plângerilor împotriva soluţiilor de clasare (evident, restrictivă din perspectiva administrării unui probatoriu corespunzător) este de menţionat că, în data de 16 februarie 2021, Curtea europeană a Drepturilor Omului a pronunţat două hotărâri similare împotriva României, prin care s-a constatat încălcarea dispoziţiilor art. 6 parag. 1 şi parag. 3 lit. d) din Convenţie (dreptul la un proces echitabil)[2]. În mod special, art. 6 parag. 3 lit. d) din Convenţie arată că orice acuzat are dreptul să audieze sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării.

Cele două hotărâri, care sunt aproape identice sub aspectul aplicării principiilor ce decurg din interpretarea art. 6 din Convenţie, au fost pronunţate în cauzele Negulescu c. Romaniei[3] şi Buliga c. Romaniei[4]. Este adevărat că instanţa europeană a avut în vedere modalitatea de soluţionare a plângerilor împotriva soluţiilor de clasare, astfel cum era reglementată anterior, prin dispoziţiile art. 278¹ Cod procedură penală 1969. Însă, dacă vom analiza comparativ vechea şi actuala reglementare, vom constata că procedura derulată în faţa judecătorului cu privire la administrarea probelor a rămas neschimbată:

- art. 278¹ alin. (7) Cod procedură penală 1969: „(7) Judecătorul, soluţionând plângerea, verifică rezoluţia sau ordonanţa atacată, pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei şi a oricăror înscrisuri noi prezentate.”;

- art. 341 alin. (5¹) Cod procedură penală actual: „(5¹) Judecătorul de cameră preliminară, soluţionând plângerea, verifică soluţia atacată pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul de urmărire penală şi a oricăror înscrisuri noi prezentate.”.

Aşa cum menţionam mai sus, hotărârile pronunţate în cauzele Negulescu c. Romaniei şi Buliga c. Romaniei sunt aproape identice, astfel că vom prezenta în cele de mai jos un rezumat comun al acestora.

În aceste cauze, Curtea europeană a Drepturilor Omului a constatat că, potrivit dispoziţiilor procedurale, instanţele naţionale au fost chemate să examineze soluţia parchetului fără a avea competenţa de a asculta declaraţiile martorilor (”had no power to hear witness evidence”). Cu toate acestea, prin hotărârile pronunţate, instanţele naţionale au evaluat vinovăţia persoanei în cauză, existând trimiteri către declaraţiile mai multor martori care nu au fost ascultaţi direct de judecător, fiind audiaţi doar în cursul urmăririi penale.  

Curtea europeană a mai observat că legea procesual penală aplicabilă nu a permis judecătorului să asculte în mod direct declaraţia martorilor respectivi, în cadrul procedurii reglementate de art. 278¹ alin. (7) Cod procedură penală 1969 [actualul art. 341 Cod procedură penală], întrucât acesta era obligat să examineze plângerea pe baza probelor aflate deja în dosar (”bound to examine the complaint based on the evidence already in the file”); singura excepţie fiind posibilitatea de a examina documente suplimentare, dacă era cazul.

Totuşi, mai continuă Curtea europeană, această obligaţie nu constituie un motiv suficient de bun care să justifice neprezentarea în faţa judecătorului a unor martori esenţiali, în sensul art. 6 al Convenţiei. Este, de asemenea, relevant de reţinut că nu exista niciun indiciu că martorul nu ar fi fost disponibil sau că prezentarea acestuia în faţa judecătorului ar fi fost dificilă. În acest sens, instanţa europeană a recunoscut că, în anumite situaţii (deces, teamă, stare de sănătate precară[5]), lipsa unui martor poate fi justificată.

Nu în ultimul rând, în ceea ce priveşte relevanţa probelor oferite de martorii absenţi, Curtea europeană a subliniat că, atâta vreme cât judecătorul naţional a luat decizia în cauză bazându-se pe declaraţiile făcute de acei martori în cursul urmăririi penale, rezultă că acestea au fost decisive pentru hotărârea pronunţată de judecător.

Aşadar, preluând raţionamentul instanţei europene, faptul că dispoziţiile art. 341 alin. (5¹) Cod procedură penală obligă judecătorul de cameră preliminară să examineze plângerea doar pe baza probelor aflate deja în dosar şi a oricăror înscrisuri noi prezentate nu reprezintă un motiv suficient de bun pentru ca judecătorul să nu procedeze la audierea în mod direct a martorilor esenţiali.

...

În ceea ce priveşte probatoriul care poate fi administrat de judecător cu ocazia soluţionării plângerii împotriva unor soluţii de clasare, apreciem că trebuie să fie avute în vedere şi cele statuate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 802/2017[6] (referitoare la modalitatea de soluţionare a cererilor şi excepţiilor formulate în procedura Camerei preliminare):

„Soluţia legislativă cuprinsă în art. 345 alin. (1) din Codul de procedură penală, care nu permite judecătorului de cameră preliminară, în soluţionarea cererilor şi excepţiilor formulate ori excepţiilor ridicate din oficiu, să administreze alte mijloace de probă în afara "oricăror înscrisuri noi prezentate" este neconstituţională.”

De asemenea, în considerentele Deciziei nr. 802/2017, Curtea Constituţională a precizat următoarele:

„(...) normele procesual penale ale art. 345 alin. (1) din Codul de procedură penală, care nu permit judecătorului de cameră preliminară - în soluţionarea cererilor şi excepţiilor formulate şi a excepţiilor ridicate din oficiu - să administreze alte probe, în afara ”oricăror înscrisuri noi prezentate”, sunt contrare dispoziţiilor constituţionale privind independenţa judecătorului în realizarea actului de justiţie.

(...) dispoziţiile art. 345 alin. (1) din Codul de procedură penală restrâng, în mod nejustificat, dreptul părţilor şi persoanei vătămate de a se apăra în această procedură. Dreptul la apărare, reglementat în art. 24 din Constituţie, conferă oricărei părţi implicate într-un proces, potrivit intereselor sale şi indiferent de natura procesului, posibilitatea de a utiliza toate mijloacele prevăzute de lege pentru a invoca în apărarea sa fapte sau împrejurări. (...)

Totodată, Curtea constată că dispoziţiile art. 345 alin. (1) din Codul de procedură penală aduc atingere şi prevederilor constituţionale ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, în componenta sa privind egalitatea armelor, precum şi celor ale art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, prin prisma art. 20 din Constituţie.

Cu privire la principiul egalităţii armelor, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în Hotărârea din 27 octombrie 1993, pronunţată în cauza Dombo Beheer BV împotriva Olandei, în sensul că fiecare parte la un proces trebuie să beneficieze de o posibilitate rezonabilă de a-şi expune cauza în faţa instanţei, inclusiv în ceea ce priveşte probele, în condiţii care să nu o dezavantajeze în mod semnificativ în raport cu partea adversă. Principiul egalităţii armelor - unul din elementele noţiunii mai largi de proces echitabil şi componentă importantă a unei apărări efective într-un proces cu caracter judiciar – impune ca fiecărei părţi să i se ofere posibilitatea rezonabilă de a-şi susţine cauza sa în condiţii care să nu o plaseze într-o situaţie de net dezavantaj în raport cu "adversarul" ei.

(...) examinând dispoziţiile art. 345 alin. (1) din Codul de procedură penală, care stabilesc că judecătorul de cameră preliminară soluţionează cererile şi excepţiile formulate de părţi şi persoana vătămată doar pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul de urmărire penală şi a "oricăror înscrisuri noi prezentate", Curtea constată că părţile şi persoana vătămată se află într-o imposibilitate obiectivă de a contesta în mod efectiv legalitatea probelor, când pentru dovedirea nelegalităţii probatoriului administrat în urmărirea penală se impune administrarea altor probe în afara înscrisurilor noi prezentate de aceşti subiecţi procesuali. Altfel spus, dreptul la apărare şi egalitatea de arme sunt înfrânte, atât timp cât, în soluţionarea cererilor şi excepţiilor formulate, în vederea dovedirii caracterului nelegal al probatoriului administrat în faza de urmărire penală, părţile şi persoana vătămată pot solicita, şi judecătorul de cameră preliminară poate încuviinţa, doar administrarea probei cu ”înscrisuri noi prezentate”.

(...) Curtea constată că instanţa europeană a statuat, în jurisprudenţa sa, cu privire la necesitatea analizării atente a procedurilor judiciare prin care se administrează probe în procesul penal, la posibilitatea veritabilă, adecvată şi suficientă de a contesta legalitatea probatoriilor produse în faza ”instrucţiei” (urmăririi penale), aspecte care presupun, în concret, posibilitatea părţilor de a utiliza toate mijloacele prevăzute de lege pentru a invoca în apărarea lor fapte sau împrejurări, inclusiv administrarea oricăror mijloace de probă ce ar demonstra nelegalitatea probatoriilor produse de organele de urmărire penală.

(...) În concluzie, Curtea constată că dispoziţiile art. 345 alin. (1) din Codul de procedură penală, limitând mijloacele de probă ce pot fi administrate în verificarea conformităţii probelor administrate în cursul urmăririi penale cu garanţiile de echitabilitate a procedurii, aduc atingere dreptului la apărare şi egalităţii de arme, componentă a dreptului părţilor şi persoanei vătămate la un proces echitabil. Curtea constată că este necesar ca, în procedura de cameră preliminară, verificarea legalităţii administrării probelor de către organele de urmărire penală să fie realizată, în mod nemijlocit, în contradictoriu cu părţile şi persoana vătămată, cu posibilitatea administrării oricăror mijloace de probă.”

...

Chiar dacă Decizia CCR nr. 802/2017 vizează procedura Camerei preliminare şi, în mod special, dispoziţiile art. 345 alin. (1) din Codul de procedură penală, nu trebuie omis faptul că - în dosarele de urmărire penală în care s-a pus în mişcare acţiunea penală – soluţionarea plângerii împotriva soluţiilor de clasare se poate transforma foarte uşor într-o veritabilă ”procedură de Cameră preliminară”.

Mai precis, conform dispoziţiilor art. 341 alin. (2) Cod procedură penală (care vizează plângerea împotriva soluţiilor de clasare), dacă în cauză a fost pusă în mişcare acţiunea penală, petentul şi intimaţii pot formula cereri şi ridica excepţii cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale. Subsecvent, art. 341 alin. (7) pct. 2 Cod procedură penală arată că, în cauzele în care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale, judecătorul de cameră preliminară verifică legalitatea administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale, exclude probele nelegal administrate ori, după caz, sancţionează potrivit art. 280 - 282 Cod procedură penală actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii.

Aşadar, cel puţin cu referire la verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale, având în vedere asemănarea evidentă dintre (i) procedura reglementată de art. 341 alin. (7) pct. 2 Cod procedură penală şi (ii) modalitatea de soluţionare a cererilor şi excepţiilor în procedura Camerei preliminare reglementată de art. 342 şi urm. Cod procedură penală, ar fi absurd să susţinem că cele statuate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 802/2017 nu se vor aplica în mod corespunzător şi cu ocazia soluţionării plângerilor împotriva soluţiilor de clasare, atunci când s-a pus în mişcare acţiunea penală în cauza respectivă.

Evident, concluziile Curţii Constituţionale expuse prin Decizia nr. 802/2017 nu se vor aplica în situaţia reglementată de art. 341 alin. (7) pct. 1 Cod procedură penală, atunci când judecătorul poate respinge plângerea ca tardivă sau inadmisibilă, fără a fi obligat să procedeze în prealabil şi la verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale.

...

În egală măsură, dacă vom considera că Decizia CCR nr. 802/2017 permite administrarea oricăror mijloace de probă strict în legătură cu verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, nu poate fi negat faptul că hotărârile pronunţate în cauzele Negulescu c. Romaniei şi Buliga c. Romaniei se referă la posibilitatea administrării unor mijloace de probă care vizează fondul cauzei. Iar Curtea europeană s-a pronunţat în mod special cu privire la procedura plângerii împotriva soluţiilor de clasare [art. 278¹ alin. (7) Cod procedură penală 1969 / art. 341 Cod procedură penală actual], constatând încălcarea art. 6 din Convenţie deoarece instanţele naţionale nu au ascultat în mod direct martorii audiaţi în cursul urmăririi penale.

De subliniat că, în ceea ce priveşte analiza chestiunilor ce ţin de fondul cauzei, competenţa judecătorului de cameră preliminară învestit în baza unei plângeri împotriva unei soluţii de clasare (conform art. 340 - 341 Cod procedură penală) este diferită de competenţa judecătorului de cameră preliminară învestit prin rechizitoriu, în procedura Camerei preliminare (conform art. 342 şi urm. Cod procedură penală). Câtă vreme, în procedura Camerei preliminare, verificările vizează doar legalitatea rechizitoriului, a probelor şi a urmăririi penale, procedura soluţionării plângerii împotriva soluţiilor clasare vizează atât legalitatea, cât şi temeinicia soluţiei dispuse de procuror.

Spre exemplu, conform art. 341 alin. (6) Cod procedură penală, în cauzele în care nu s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale, judecătorul de cameră preliminară poate respinge plângerea ca nefondată (ceea ce presupune în mod evident o analiză din partea judecătorului a fondului cauzei, respectiv a temeiniciei soluţiei de clasare). Sau, dacă plângerea este fondată, judecătorul admite plângerea, desfiinţează soluţia atacată şi trimite motivat cauza la procuror pentru a începe sau pentru a completa urmărirea penală ori, după caz, pentru a pune în mişcare acţiunea penală şi a completa urmărirea penală. Iar în dosarele în care a fost pusă în mişcare acţiunea penală în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară are posibilitatea de a desfiinţa soluţia de clasare atacată şi de a dispune ulterior începerea judecăţii [art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) Cod procedură penală], ceea ce reprezintă o dovadă elocventă a verificării fondului cauzei şi a constatării netemeiniciei soluţiei de clasare. Deci, este evident că acest judecător are o competenţă mult mai extinsă decât cea a judecătorului din procedura Camerei preliminare.

...

În concluzie, având în vedere aplicabilitatea directă în dreptul intern a Convenţiei europene a Drepturilor Omului şi a jurisprudenţei Curţii europene [conform art. 11 şi art. 20 din Constituţia României], având în vedere şi Decizia CCR nr. 802/2017, apreciem că judecătorul de cameră preliminară are nu doar posibilitatea, ci şi obligaţia să procedeze la ascultarea martorilor pe care îi consideră esenţiali (mai ales dacă au fost audiaţi anterior, în cursul urmăririi penale), atât cu privire la fondul cauzei, cât şi cu privire la legalitatea probelor şi a actelor de urmărire penală.

Apoi, câtă vreme interesul unei persone vătămate sau al unei părţi civile de a formula plângere împotriva unei soluţii de clasare este evident, în ceea ce priveşte interesul unui suspect / inculpat de a formula plângere împotriva unei soluţii de clasare care îl priveşte nu trebuie omis că, în raport de dispoziţiile art. 341 alin. (6) lit. c) C.pr.pen. şi art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. d) C.pr.pen., judecătorul poate schimba temeiul de drept al soluţiei de clasare atacate. Astfel, într-un dosar se poate reţine că fapta a fost săvârşită de suspect / inculpat, însă nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege, clasarea fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) C.pr.pen. (teza I sau teza II, după caz). Cu toate acestea, suspectul / inculpatul are posibilitatea de a contesta soluţia de clasare pentru a demonstra că nu există probe că el a săvârşit infracţiunea [art. 16 alin. (1) lit. c) C.pr.pen.] sau pentru a demonstra că fapta pentru care a fost acuzat nu există [art. 16 alin. (1) lit. a) C.pr.pen.], solicitând astfel judecătorului schimbarea temeiului de drept al soluţiei de clasare.

Din aceste motive, cu ocazia soluţionării plângerii împotriva soluţiei de clasare, atât persoana care a formulat plângerea, cât şi intimaţii sau chiar procurorul pot solicita aplicarea directă a dispoziţiilor art. 6 parag. 1 şi parag. 3 lit. d) din Convenţie, precum şi a hotărârilor pronunţate în cauzele Negulescu c. Romaniei şi Buliga c. Romaniei, după cum urmează:

- în cauzele în care nu s-a pus în mişcare acţiunea penală, judecătorul de cameră preliminară are competenţa şi obligaţia de a asculta în mod direct martorii audiaţi în cursul urmăririi penale cu privire la fondul cauzei [având în vedere că, potrivit art. 341 alin. (6) Cod procedură penală, în această situaţie judecătorul de cameră preliminară nu verifică legalitatea administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale];

- în cauzele în care s-a pus în mişcare acţiunea penală, dacă plângerea nu este tardivă sau inadmisibilă, judecătorul de cameră preliminară are competenţa şi obligaţia de a asculta în mod direct martorii audiaţi în cursul urmăririi penale cu privire la fondul cauzei, precum şi competenţa oferită de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 802/2017 de a administra orice mijloace de probă în legătură cu verificarea legalităţii probelor şi a actelor de urmărire penală [având în vedere că, potrivit art. 341 alin. (7) pct. 2 Cod procedură penală, în această situaţie judecătorul de cameră preliminară are obligaţia să procedeze din oficiu la aceste verificări].