Avocatul Cătălin Oncescu publică, pe Monitorul Justiţiei, un articol intitulat: Incompatibilitatea procurorului ierarhic superior de a soluţiona plângerea împotriva unei soluţii de clasare, când aceasta este dispusă prin rechizitoriul confirmat anterior de acelaşi procuror ierarhic superior. Propuneri de lege ferenda

Redăm, mai jos, analiza semnată de avocatul Cătălin Oncescu:

În ceea ce priveşte rezolvarea cauzei de procuror, după terminarea urmăririi penale, dispoziţiile art. 328 alin. (3) Cod procedură penală arată că se va întocmi un singur rechizitoriu chiar dacă lucrările urmăririi penale privesc mai multe fapte ori mai mulţi suspecţi şi inculpaţi şi chiar dacă se dau acestora rezolvări diferite. Astfel, în cauzele cu mai mulţi suspecţi şi/sau inculpaţi, un rechizitoriu va conţine atât dispoziţia de trimitere în judecată a unora dintre inculpaţi, cât şi eventualele soluţii de clasare dispuse cu privire la restul suspecţilor şi/sau inculpaţilor.

Şi, aşa cum se cunoaşte, înainte de a fi transmis instanţei, rechizitoriul este în mod obligatoriu verificat sub aspectul legalităţii şi temeiniciei de prim-procurorul parchetului sau, după caz, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, iar când a fost întocmit chiar de acesta, verificarea se face de procurorul ierarhic superior; atunci când rechizitoriul a fost întocmit de un procuror de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, rechizitoriul este verificat de procurorul-şef de secţie, iar când a fost întocmit de acesta, verificarea se face de către procurorul general al acestui parchet [art. 328 alin. (1) Cod procedură penală]. După această verificare şi confirmare sub aspectul legalităţii şi temeiniciei, rechizitoriul şi dosarul de urmărire penală sunt transmise judecătorului de cameră preliminară de la nivelul instanţei competente să judece respectiva cauză în fond.

Însă, trebuie amintit că – în ceea ce priveşte soluţiile de clasare dispuse în cursul urmăririi penale – legea procesual penală permite oricărei persoane interesate de a formula plângere împotriva actelor de urmărire penală, dacă prin acestea s-a adus o vătămare intereselor sale legitime. Deci, se poate face plângere inclusiv împotriva unor soluţii de clasare cuprinse de un rechizitoriu. Spre exemplu, în cazul unei soluţii de clasare faţă de un suspect, dispusă prin rechizitoriu, plângerea poate fi formulată de persoana vătămată sau de către partea civilă.

În acelaşi sens, dispoziţiile art. 339 alin. (1) şi (2) Cod procedură penală arată că plângerea formulată împotriva actelor efectuate de procuror (deci inclusiv împotriva unor soluţii de clasare) se rezolvă, după caz, de prim-procurorul parchetului, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, de procurorul şef de secţie al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Iar în cazul când actele sunt chiar ale prim-procurorului, ale procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel, ale procurorului şef de secţie al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, plângerea se rezolvă de procurorul ierarhic superior.

Dacă vom compara dispoziţiile procesuale expuse mai sus [art. 339 alin. (1) şi (2) Cod procedură penală vs. art. 328 alin. (1) Cod procedură penală], vom constata că plângerea împotriva soluţiei de clasare, dispusă prin rechizitoriu, se va rezolva de către exact acelaşi procuror ierarhic superior care – anterior – a verificat şi a confirmat acel rechizitoriu sub aspectul legalităţii şi temeiniciei.

Acest „procuror ierarhic superior” este, după caz, prim-procurorul parchetului, procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, procurorul şef de secţie al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau procurorul ierarhic superior, când rechizitoriul este emis de însuşi conducătorul parchetului sau al secţiei (pentru a simplifica redactarea şi lectura acestui material, ne vom referi la acest grup de procurori cu funcţie de conducere ca fiind „procurorul ierarhic superior”, exprimare folosită inclusiv în titlu).

Spre exemplu, dacă rechizitoriul este emis de un procuror din cadrul unui parchet de pe lângă tribunal, atât verificarea rechizitoriului, cât şi soluţionarea plângerii formulate împotriva unei soluţii de clasare cuprinse de acelaşi rechizitoriu vor fi efectuate de prim-procurorul parchetului la momente diferite, dar destul de apropiate.

Astfel, problema care se pune este următoarea: procurorul ierarhic superior care deja a verificat şi a confirmat rechizitoriul sub aspectul legalităţii şi temeiniciei devine incompatibil să soluţioneze ulterior o plângere împotriva unei soluţii de clasare regăsite în acel rechizitoriu confirmat recent de el însuşi?

Din punctul nostru de vedere, răspunsul nu poate fi decât afirmativ, având în vedere că plângerea respectivă va fi întotdeauna respinsă de procurorul ierarhic superior care – anterior – a verificat şi confirmat rechizitoriul. Aceasta deorece, în cazul admiterii plângerii, va demonstra că nu a efectuat o verificare judicioasă a rechizitoriului sub aspectul legalităţii şi temeiniciei, confirmarea fiind eronată. Altfel spus, admiterea de către procurorul ierarhic superior a plângerii împotriva soluţiei de clasare, când aceasta este dispusă prin rechizitoriu, contrazice în mod clar propria confirmare anterioară a rechizitoriului respectiv sub aspectul legalităţii şi temeiniciei. De aceea, nu va dispune niciodată admiterea plângerii.

De cele mai multe ori, persoana interesată va invoca în plângere împrejurări care au fost avute în vedere de către organele de urmărire penală, deci verificate inclusiv de procurorul ierarhic superior la momentul confirmării rechizitoriului. Teoretic însă, putem accepta că persoana interesată ar invoca prin plângere împrejurări care nu au fost cercetate în cursul urmăririi penale, situaţie în care putem presupune că procurorul ierarhic ar putea admite plângerea împotriva soluţiei de clasare, raportat la faptul că verificarea şi confirmarea anterioară a rechizitoriului care cuprinde respectiva soluţie de clasare nu a avut în vedere respectivele împrejurări. Însă, în această situaţie, chiar dacă nu şi-ar mai contrazice propria confirmare anterioară a rechizitoriului, o soluţie de admitere ar demonstra că urmărirea penală nu a fost completă. Iar potrivit art. 327 Cod procedură penală, rechizitoriul (pe care procurorul ierarhic superior l-a confirmat anterior) poate fi este emis doar atunci când se constată că au fost respectate dispoziţiile legale care garantează aflarea adevărului, că urmărirea penală este completă şi există probele necesare şi legal administrate. Deci, nici în varianta unor alte împrejurări necercetate, procurorul ierarhic superior nu va admite plângerea împotriva unei soluţii de clasare dispuse prin rechizitoriu, deoarece va fi o recunoaştere a faptului că nu a sesizat că urmărirea penală nu era completă şi, astfel, nici nu s-a aflat adevărul în respectiva cauză; mai direct, prin admiterea plângerii, procurorul ierarhic superior recunoaşte că rechizitoriul nu trebuia emis şi confirmarea sub aspectul legalităţii şi temeiniciei a fost greşită.

Prin urmare, având în vedere dispoziţiile art. 65 alin. (1) raportate la art. 64 alin. (1) lit. f) Cod procedură penală, rezultă că procurorul ierarhic superior care a verificat rechizitoriul sub aspectul legalităţii şi temeiniciei este incompatibil să soluţioneze o plângere împotriva soluţiei de clasare, atunci când soluţia este dispusă prin rechizitoriul confirmat anterior de acelaşi procuror ierarhic superior, existând în mod cert o suspiciune rezonabilă că imparţialitatea sa este afectată.

Având în vedere chestiunile expuse mai sus, considerăm că este destul de evident că acelaşi procuror ierarhic superior nu va admite niciodată o plângere împotriva unei soluţii de clasare dispuse prin rechizitoriu, imediat după ce a verificat şi a confirmat respectivul rechizitoriu sub aspectul legalităţii şi temeiniciei. Şi, din moment ce există o certitudine că va respinge plângerea, înseamnă că nu poate fi imparţial să o soluţioneze.

În ceea ce priveşte sancţiunea procedurală aplicabilă soluţiei dispuse de procurorul ierarhic superior, raportat la starea sa de incompatibilitate, apreciem că aceasta va fi lovită de nulitate relativă. Această sancţiune se impune şi prin raportare la restul cazurilor de incompatibilitate reglementate de art. 64 alin. (1) Cod procedură penală, cu excepţia celui de la litera e) care, potrivit legii, nu se aplică în cazul procurorilor. În acest sens, art. 65 alin. (1) Cod procedură penală arată că dispoziţiile art. 64 alin. (1) lit. a)-d) şi f) se aplică şi procurorului, nu doar judecătorului. Aşadar, câtă vreme cazurile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a)-d) Cod procedură penală conduc fără nicio discuţie la nulitatea actului efectuat de procurorul care se regăseşte în vreuna dintre acele situaţii[1], nu vedem niciun motiv pentru care situaţia reglementată de art. 64 alin. (1) lit. f) Cod procedură penală să cunoască un tratament diferenţiat. Iar vătămarea produsă constă tocmai în faptul că lipseşte persoana interesată de o cale de atac (care ar trebui să fie efectivă), dat fiind că procurorul ierarhic superior va respinge de fiecare dată o plângere formulată de persoana interesată împotriva unei soluţii de clasare, când este cuprinsă de rechizitoriul confirmat recent de acelaşi procuror ierarhic superior.

I.

De aceea, prima propunere de lege ferenda constă în inserarea unui nou alineat, alineatul 2 ind. 1, în cuprinsul art. 339 Cod procedură penală cu următoarea formă:

„(2 ind. 1) Plângerea împotriva soluţiei de clasare, dispusă prin rechizitoriu, se soluţionează de către procurorul ierarhic superior celui care a verificat rechizitoriul sub aspectul legalităţii şi temeiniciei.”

Apreciem că aceasta dispoziţie ar fi necesară şi deoarece, în procesul penal, teoria echipolenţei nu este recunoscută. Astfel, nu putem echivala verificarea rechizitoriului sub aspectul legalităţii şi temeiniciei cu respingerea automată a plângerii împotriva soluţiei de clasare regăsite în acel rechizitoriu, astfel încât persoana interesată să se poată adresa direct judecătorului de cameră preliminară. Regulile stabilite de art. 339 Cod procedură penală au fost gândite în aşa manieră încât persoana interesată este obligată să se adreseze, mai întâi, procurorului ierarhic superior celui care a dispus soluţia de clasare şi abia apoi va formula plângere în faţa judecătorului de cameră preliminară. Este de observat că, potrivit art. 341 alin. (1) Cod procedură penală, dacă persoana interesată formulează plângere direct la judecătorul de cameră preliminară, plângerea greşit îndreptată se va trimite pe cale administrativă procurorului ierarhic superior competent, tocmai pentru a se parcurge etapa internă, reglementată de art. 339 Cod procedură penală.

Faptul că procurorul ierarhic superior nu-şi va contrazice propria confirmare anterioară a rechizitoriului demonstrează o evidentă lipsă de neutralitate a acestuia, ceea ce anulează prima cale de atac reglementată de cod („procedura internă”). Altfel spus, procurorul ierarhic superior are deja o opinie prestabilită asupra soluţionării plângerii, exprimată foarte clar prin confirmarea recentă a rechizitoriului sub aspectul legalităţii şi temeiniciei, iar plângerea împotriva soluţiei de clasare ar deveni o formalitate (fiind sortită eşecului de la bun început).

Prin urmare, se poate pune inclusiv problema încălcării dispoziţiilor art. 6 din Convenţia europeană a Drepturilor Omului din perspectiva caracterului echitabil al procedurilor, mai ales că instanţa europeană a extins sfera de aplicare a acestor dispoziţii inclusiv asupra primelor etape ale procesului penal. Iar plângerea împotriva soluţiei de clasare (dat fiind că poate fi considerată o cale de atac) ar trebui să fie eficientă şi susceptibilă să remedieze chestiunile contestate, atât în teorie, cât şi în practică.

Pe de altă parte, pasivitatea procurorului ierarhic superior şi nesoluţionarea plângerii în termenul de 20 zile impus de lege, astfel încât persoana interesată să se poată adresa judecătorului de cameră preliminară după împlinirea acestui termen de 20 de zile [potrivit art. 340 alin. (2) Cod procedură penală], nu constituie o rezolvare a problemei incompatibilităţii, dat fiind că lipseşte persoana interesată de o şansă reală ca plângerea formulată să fie analizată judicios de procurorul ierarhic superior (în cadrul „procedurii interne”).

II.

Cu privire la cele de mai sus, apreciem că mai există o variantă de modificare a dispoziţiilor procesuale, astfel încât procurorul ierarhic superior să nu devină incompatibil, însă această propunere se îndepărtează oarecum de la tradiţie.

Aşa cum se cunoaşte, dispoziţiile art. 327 Cod procedură penală (cu denumirea marginală „Rezolvarea cauzelor”) arată că procurorul, atunci când constată că au fost respectate dispoziţiile legale care garantează aflarea adevărului, că urmărirea penală este completă şi există probele necesare şi legal administrate:

a) emite rechizitoriu prin care dispune trimiterea în judecată;

b) emite ordonanţă prin care clasează sau renunţă la urmărire.

Cu privire la aceste dispoziţii apreciem că nu se impune nicio modificare. Însă, prevederile art. 328 alin. (3) Cod procedură penală obligă procurorul să întocmească un singur rechizitoriu chiar dacă lucrările urmăririi penale privesc mai multe fapte ori mai mulţi suspecţi şi inculpaţi şi chiar dacă se dau acestora rezolvări diferite, potrivit art. 327 Cod procedură penală (expus mai sus).

Prin urmare, rechizitoriul va cuprinde atât (i) dispoziţia de trimitere în judecată, cât şi eventuale soluţii de (ii) clasare sau chiar de (iii) renunţare la urmărirea penală. De aceea, propunem modificarea dispoziţiilor art. 328 alin. (3) Cod procedură penală astfel încât acestea să dobândească următoarea formă:

„(3) Procurorul întocmeşte un singur rechizitoriu chiar dacă lucrările urmăririi penale privesc mai multe fapte ori mai mulţi suspecţi şi inculpaţi. În cazul unor soluţii de clasare sau de renunţare la urmărirea penală, procurorul emite câte o ordonanţă separată pentru fiecare soluţie.”

Aşadar, în situaţia în care procurorul dispune (i) trimiterea în judecată, (ii) clasarea şi (iii) renunţarea la urmărirea penală, după ce constată că urmărirea penală este completă, va emite un rechizitoriu şi două ordonanţe separate (una pentru soluţia de clasare şi una pentru renunţarea la urmărirea penală). În această manieră de lucru va fi evitată starea de incompatibilitate a procurorului ierarhic superior, având în vedere că acesta va verifica rechizitoriul doar în ceea ce priveşte dispoziţia de trimitere în judecată, deoarece soluţia de clasare este cuprinsă de o ordonanţă separată, motivată corespunzător.

Şi astfel, având în vedere că rechizitoriul nu va mai cuprinde soluţiile de clasare sau de renunţare la urmărirea penală, vor fi respectate pe deplin şi dispoziţiile art. 329 alin. (1) Cod procedură penală care stabilesc că „rechizitoriul constituie actul de sesizare a instanţei de judecată”.

În egală măsură, se va simplifica şi procedura de verificare şi confirmare a soluţiei de renunţare la urmărirea penală [art. 318 alin. (8) – (15) Cod procedură penală], când aceasta intervine la terminarea urmăririi penale. De altfel, dacă analizăm dispoziţiile art. 318 Cod procedură penală (cu denumirea marginală „Renunţarea la urmărire penală”), observăm că acestea sunt în contradicţie cu cele ale art. 328 alin. (3) Cod procedură penală, deoarece procurorul nu poate dispune în mod practic renunţarea la urmărire penală printr-un rechizitoriu, la terminarea urmăririi penale, aşa cum obligă art. 328 alin. (3) Cod procedură penală.

Spre exemplu, art. 318 Cod procedură penală arată că procurorul dispune prin ordonanţă renunţarea la urmărire penală, iar această ordonanţă poate cuprinde o serie de obligaţii pe care suspectul / inculpatul trebuie să le îndeplinească, fiind stabilit totodată şi un anumit termen în acest sens[2]. Însă, în cazul în care obligaţiile nu sunt îndeplinite, cu rea-credinţă, procurorul va revoca ordonanţa respectivă. Or, dacă renunţarea la urmărire penală este dispusă prin rechizitoriu la terminarea urmăririi penale, aşa cum obligă art. 328 alin. (3) rap. la art. 327 lit. b) Cod procedură penală, este evident că procurorul nu poate revoca rechizitoriul. Probabil de aceea se preferă varianta disjungerii cauzei şi a formării unui nou dosar de urmărire penală, în cadrul căruia se va dispune renunţarea la urmărire penală cu privire la suspectul / inculpatul respectiv, prin ordonanţă.

Nu în ultimul rând, prin separarea soluţiilor în acte procedurale diferite ar fi respectate în mod efectiv şi dispoziţiile art. 339 alin. (4) Cod procedură penală, potrivit cărora, în cazul soluţiilor de clasare, plângerea se face în termen de 20 de zile de la comunicarea copiei actului prin care s-a dispus soluţia. Cu toate acestea, dacă soluţia de clasare este cuprinsă de rechizitoriu, nu există nicio dispoziţie procesuală care obligă parchetul să comunice rechizitoriul către persoana vătămată sau către partea civilă. Însă, atunci când clasarea este dispusă prin ordonanţă, art. 316 alin. (1) Cod procedură penală stabileşte că ordonanţa de clasare se comunică în copie persoanei care a făcut sesizarea, suspectului, inculpatului sau, după caz, altor persoane interesate.

În concluzie, apreciem că această a doua variantă, care vizează modificarea art. 328 alin. (3) Cod procedură penală este mult mai potrivită, având în vedere că separarea actelor simplifică atât procedura renunţării la urmărire penală (când se dispune alături de o trimitere în judecată), cât şi chestiunea legată de soluţionarea plângerii împotriva unei soluţii de clasare (dat fiind că procurorul ierarhic superior verifică şi se pronunţă separat cu privire la trimiterea în judecată, respectiv cu privire la soluţia de clasare). Implicit, vor trebuie modificate şi alte dispoziţii procesual penale care vorbesc despre „soluţia de clasare dispusă prin rechizitoriu”, cum ar fi cele ale art. 340 alin. (1), (3) şi (5) Cod procedură penală.