13 aug 2019 - Opinii

ANALIZĂ Fostul magistrat Angela Nicolae: Ce ne-a învăţat cazul de la Caracal

Autor: Angela Nicolae

Cazul monstrului de la Caracal a îngrozit o ţară întreagă poate tot atât de mult ca şi cazul Râmaru dându-ne un sentiment de indignare şi nesiguranţă. Noi toţi trebuie să tragem nişte concluzii şi anume că în afara identificării şi sancţionării infractorului, a destituirii unor reprezentanţi ai organelor statului care nu şi-au făcut datoria în astfel de cazuri, de măsurile care se vor lua cu privire la reformarea instituţiilor statului, la modificarea şi completarea legislaţiei(măsuri care vor întări cu siguranţă lupta împotriva criminalităţii şi vor asigura securitatea cetăţenilor) un factor foarte important este educaţia cetăţenilor care trebuie să înveţe cum să se protejeze în astfel de situaţii.

Cu alte cuvinte, cetăţenii trebuie să aibă o participare activă faţă de săvârşirea infracţiunilor pentru că atitudinea lor pasivă este favorabilă infractorilor care ar prinde mai mult curaj şi ar continua în viitor cu mai multă siguranţă seria actelor infracţionale. Desigur nu este vorba totdeauna de o participare activă fizică pentru că uneori şi această atitudine „lupta corp la corp cu infractorul” ar duce la situaţii tragice.

Atitudinea activă înseamnă să reţii semnalmentele infractorului, orice detaliu, orice informaţie, semne particulare, tot ceea ce este folositor pentru organele de urmărire penală. Situaţia este valabilă nu numai pentru potenţialele victime, dar şi pentru martori, de aceea foarte importantă este dezvoltarea valorilor şi aptitudinilor cetăţeneşti a regulilor care pot fi aplicate în astfel de situaţii şi tehnica de securitate. Ideea este cum să ne apărăm de infractori, ce mijloace avem la îndemână înainte de a suna la 112 sau de a anunţa poliţia pe alte căi sau alte persoane.

De aceea, comunicarea cetăţenilor cu organele abilitate în acest domeniu (profesionişti din Parchet, Poliţie, Ministerul Justiţiei, Ministerul Educaţiei şi Învăţământului) trebuie să fie mult mai puternică. Ar trebui printre multe alte mijloace de comunicare cursuri de pregătire, dezbateri, pe tema prevenirii şi combaterii infracţionalităţii, care se referă la un număr restrâns de persoane participante, să se editeze o broşură care ar fi un mijloc foarte rapid şi care ar ajunge la cunoştinţa mai multor cetăţeni care să apară periodic şi gratuit şi să fie distribuită atât în mediul rural cât şi urban în locurile aglomerate, pieţe sau staţiile de metrou. Într-o perioadă scurtă de timp se luase o măsură minoră în aparenţă dar cu implicaţii mari în favoare victimelor.

În mijloacele de transport în comun la diferite staţii sau când se trecea pe sub pasarele subterane mai întunecoase o voce anunţa călătorii că trebuie să fie mai atenţi la bagaje şi portofele şi instinctual cetăţenii puneau mâna pe acestea pentru a se evita un eventual furt. De asemenea pe aeroporturi deseori o voce anunţă că persoanele care au suspiciuni cu privire la bagajele părăsite să anunţe personalul aeroportului pentru a se evita eventuale acte de terorism.

Vocile acestea le-am ascultat mereu şi au fost extrem de eficiente, aceştia sunt însă paşi fragili şi care s-au făcut încet alături de unele cursuri de specialitate în domeniul prevenirii şi combaterii infracţionalităţii însă sfera infracţională cuprinde o paletă largă de infracţiuni. De aceea cetăţenii trebuie să cunoască de exemplu prin intermediul borşurilor amintite mai sus mai multe reguli pe categorii de infracţiuni cu exemple de practică judiciară şi să înveţe cum să le prevină, cum să se comporte pentru a evita săvârşirea infracţiunilor de alte persoane şi o dată săvârşite ce trebuie să facă în calitate de victime în interacţiunea cu infractorul.

Îmi amintesc câteva cazuri extrem de elocvente ( şi bineînţeles că exemplele sunt numeroase) din care se pot trage nişte concluzii, se pot stabilii nişte reguli, pe care le pot folosi cetăţenii pentru a preveni săvârşirea unor infracţiuni, dar trebuie să ştim că aceste reguli nu sunt nişte reţete fixe, cetăţenii trebuind să se orienteze după situaţiile diferite, după circumstanţe. Îmi aduc aminte de cazul unor două bătrâne care se aflau în plină stradă ziua în jurul orelor 11.

La un moment dat apar doi tineri, o fată şi un băiat, în vârstă de până 30 de ani, frumoşi şi bine îngrijiţi care nu lăsau nici o îndoială şi nu creau nici o suspiciune că ar putea fi infractori. Fata sare de gâtul uneia dintre cele două bătrâne, o sărută şi îi spune – nu mă cunoaşteţi doamnă? – bătrâna politicoasă îi spune că o cunoaşte, dar nu ştie de unde. Fata precizează că este asistent medical la un spital din aproprierea blocului de unde ieşiseră cele două bătrâne şi că este o pacientă pe care o ştie de ani de zile. Îi mai spune că în acel moment spitalul avea un program finanţat cu fonduri europene privind osteoporoza şi dacă îi va da minimum 1000 de lei la un interval de o lună spitalul îi va dubla suma cu condiţia să fie utilizată pentru ameliorarea acestei boli.

Bătrânei îi strălucesc ochii( având o pensie foarte mică) şi în mintea ei a crezut că „a dat norocul peste ea” motiv pentru care se desprinde de prietena ei care era foarte supărată că nu avea bani să le dea celor doi tineri şi îi conduce pe cei doi infractori la domiciliul său. Băiatul reţineţi rămâne în afara apartamentului, pentru că era complice şi avea misiunea să o anunţe pe fată dacă intervine ceva imprevizibil, iar fata intră în apartament lăsând uşa intre deschisă pentru a fugi dacă ar fi venit cineva. În apartament se afla şi fata bătrânei care din păcate era bolnavă, imobilizată la pat şi care o atenţionează pe mama sa să nu îi dea fetei banii. Bătrâna se duce la locul unde ţinea banii de înmormântare şi nu ia suma de 1000 ci de 2000 de lei considerând că şi câştigul ei va fi mai mare, de 4000 de lei.

Infractoare înainte să plece cu cei 2000 de lei îi cere bătrânei numărul său de telefon şi datele de stare civilă sub pretextul că trebuie să îi înregistreze cererea la spital şi pentru a o anunţa când trebuie să se deplaseze la spital să ridice cei 4000 de lei; apoi pleacă împreună cu tânărul liniştiţi ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. De asemenea cei doi tineri nu uită ca la interval de 2-3 zile să o sune pe bătrână şi să îi spune că s-a înregistrat cererea ei – îi dă chiar un număr fictiv de înregistrare, iar după o lună încetează orice legătură cu aceasta având timp suficient să dispară din Bucureşti sau chiar din ţară. Desigur dacă bătrâna ar fi cunoscut astfel de cazuri nu s-ar fi întâmplat cele relatate mai sus. 

Prezentarea acestui caz degajă inocenţa bătrânei care practic se lasă înşelată de aspectul fizic al celor doi 2 tineri, de atitudinea lor, de modul în care poartă conversaţia crezând că sunt de bună credinţă. Dar infractorii sunt foarte versaţi, unii pretind că sunt medici, profesori, etc. pentru a săvârşi infracţiuni înşelând persoane cu titluri universitare la care nu te-ai fi aşteptat niciodată că vor fi păcăliţi aşa de uşor.

  • Bătrâna a greşit că nu trebuia să accepte să dea banii infractorilor sub motivul că există un program privind osteoporoza. Ea nu trebuia să trateze cu persoane necunoscute ci trebuia să meargă la spital şi să întrebe de acel program „inexistent” care i-ar fi dovedit că are de a face cu nişte infractori.
  • Nu trebuia să aducă în domiciliul său persoane necunoscute şi trebuia să realizeze că ceva nu era în regulă de vreme ce băiatul invitat expres în casă a rămas în capătul scărilor, iar fata i-a cerut expres să lase uşa de la apartament deschisă.
  • Trebuia să o asculte pe fiica ei care a sesizat imediat că este vorba de o înşelătorie.
  • Nu trebuia să ia banii dintr-un loc care era la vederea infractoarei.

A avut noroc pentru că putea să fie lovită şi să i se ia toată suma de bani pe care o avea în casă sau să fie omorâtă.

Un alt caz dar mai grav, priveşte tot o bătrână care aştepta să îi vină o prietenă în vizită. Infractorii ştiau că bătrâna trăieşte singură şi că avea posibilităţi financiare, fiica sa fiind medic. Aceştia o urmăriseră cu mult timp înainte pe bătrână făcând investigaţii înainte de a da „lovitura”. Cineva sună la apartament, bătrâna nu se uită pe vizor ci deschide uşa. La uşă nu este însă prietena ei ci 3 persoane( doi băraţi şi o femeie) îmbrăcaţi în halate albe cu toate ustensilele necesare şi legitimaţii false pretinzând că au venit pentru dezinsecţie. Bătrâna îi crede şi îi invită în interiorul apartamentului.

Ajunşi aici cei trei o ameninţă cu moartea şi îi cer bani şi bijuterii. Bătrâna le dă 700 de lei şi o casetă cu bijuterii. Aceştia încep „scotocirea apartamentului” şi  o împing pe bătrână în altă cameră lăsând uşa deschisă şi spunând că dacă va ţipa va muri imediat. În acest timp bătrâna face o imprudenţă în sensul că ia telefonul să sune la 112 dar este văzută de infractori care o lovesc cu bestialitate şi o aduc în stare de inconştienţă. După lovire cei trei părăsesc cu repeziciune apartamentul.

Soarta face ca pe scări prietena bătrânei să se întâlnească cu cei trei infractori cu care vorbeşte întrebându-i când se va face dezinsecţia la etajul la care locuia ea. Ocazie cu care le reţine semnalmentele şi sunt prinşi de organele de poliţie cu multă uşurinţă. Prietena bătrânei ajunsă în apartamentul ei o găseşte în stare de inconştienţă şi procedează corect sunând la 112, cere o ambulanţă şi o sună şi pe fiica acesteia care era medic anunţând şi vecinii. Bătrâna este salvată, dar totul se putea evita dacă aceasta nu făcea mai multe greşeli.

  • Când a auzit soneria  nu s-a uitat pe vizor şi a primit în casă persoane necunoscute.
  • Nu trebuia să invite în apartament când infractorii i-au spus când au venit să facă dezinsecţia, mai ales că această activitate nu fusese anunţată de administratorul blocului.
  • Bătrâna trebuia să ţipe, să ceară ajutor, mai ales că şi în acest caz faptele s-au petrecut la o oră la care mai multe persoane se aflau pe scara blocului, de exemplu şi prietena ei care era la un etaj inferior.
  • Bătrâna nu trebuia să încerce să sune la 112 pentru că fiind uşa deschisă la acea cameră unde se afla infractorii au văzut-o, s-au înfuriat lovind-o cu bestialitate.
  • Ea trebuia să stea liniştită să le câştige bunăvoinţa infractorilor şi mai ales să le reţină semnalmentele necesare pentru identificarea lor de către poliţie.

Dacă ar fi procedat aşa ar fi evitat lovirea ei care putea să fie mortală.

Sunt speţe multiple şi cu minori care sunt răpiţi din casă sau chiar din faţa şcolii, de infractori care pretind că sunt „colegi de ai părinţilor care sunt ocupaţi la serviciu şi i-a trimis să îi ia cu maşina şi să îi ducă la bunici”. Deseori copiii sunt ademeniţi cu dulciuri sau jucării pentru a fi răpiţi mai cu uşurinţă. Minorul este răpit şi deseori este scos din ţară dus în străinătate şi vândut pe sume imense pentru „turism sexual” sau pentru „trafic de organe”.

  • De aceea minorii trebuie să înveţe că nu trebuie să deschidă uşa apartamentului nimănui când sunt singuri acasă.
  • Să nu plece cu persoane necunoscute chiar dacă acestea pretind că sunt colegi ai părinţilor lor sau chiar rude.
  • Să nu accepte dulciuri sau mâncare de la nimeni pentru că sunt cazuri frecvente când infractorii folosesc somnifere sau droguri care îi fac pe copii neputincioşi aceştia nemaiputând să vorbească cu atât mai puţin să ţipe pentru a se salva.

Unii au spus că părinţii poate să îi dea minorului o parolă pe care o ştie şi persoana pe care o trimit să îl ia pe copil şi să îl ducă într-un anumit loc. aceste situaţii le consider însă extrem de periculoase având în vedere că minorii sunt imprevizibili, lăudându-se cu parola dată de părinţi şi la alte persoane ceea ce nu le mai creează siguranţă. Situaţiile pot continua pe categorii de infracţiuni cu speţe în care consecinţele sunt mult mai tragice ca de exemplu în cazul omorurilor. Analizând aceste speţe şi rezumativ câteva reguli de autoapărare, mă întreb cum de au putut minorii anilor 1970-1980 să stea singuri acasă sau să plece la şcoală sau oriunde cu cheia de gât fără să li se întâmple ceva rău.

Oare exista în acea perioadă o mai mare acţiune de prevenire a săvârşirii infracţiunilor din partea autorităţilor competente şi securitatea personală şi a bunurilor sale era mai bine protejată de legi şi cu ajutorul infrastructurii. Sperăm că măsurile dispuse de autorităţile la cel mai înalt nivel să schimbe imaginea creată cu privire la organele implicate în cazul de la Caracal ca şi în alte cazuri, făcându-se o educaţie a opiniei publice pentru a preveni săvârşirea unor infracţiuni pentru că numai în această modalitate potenţialii infractori vor fi  descurajaţi.

Furtul să zicem a unui bun, chiar cu o valoare foarte mică creează frustrare şi nesiguranţă. Descoperirea infractorilor trimiterea lor în judecată, sancţionarea lor înseamnă repararea răului, dar deseori victima rămâne cu o traumă psihică care îşi poate lăsa amprenta toată viaţa. Asta în cazul fericit în care victima este lăsată în viaţă. De aceea înainte de sancţionarea infractorilor este bine să se evite săvârşirea infracţiunilor, să descurajăm infractorii prin acţiuni preventive, pentru a se reda populaţiei încrederea şi siguranţa în organele statului.

Nicolae Angela, fost magistrat, doctor în drept.